La aeroport

N-am intrat de multe ori in vremea lui Ceausescu la aeroportul Otopeni. Am fost odata intr-o excursie la Moscova si n-am vazut mare lucru din aeroport cand am plecat, ca era prea dimineata, iar la intoarcere am ramas impresionat de bateriile de tunuri antiaeriene si de vehiculele blindate din jurul pistelor. Marele conducator se temea sa nu pateasca ca Dubcek in 1968, cand prietenii sovietici au ocupat aeroportul din Praga cu trupe de comando, permitand apoi avioanelor de transport sa aduca tancuri si trupe in inima Cehoslovaciei si s-o ocupe in cateva ore, pentru a pune capat "primaverii de la Praga".
A doua oara am fost in vara lui 1989 ca sa-mi iau de la aeroport rudele venite dintr-o excursie din Germania democrata. Pentru cei care cunosc cum arata acum aeroportul, voi povesti cum arata atunci.
Dupa ce virai la dreapta, venind dinspre Bucuresti spre aeroport, dadeai peste o tabla de limitare a vitezei, apoi peste o masina a militiei care bara drumul, plina de militieni de la circulatie, care iti verificau actele si te chestionau cu privire la scopul venirii la aeroport. Puteai apoi sa mergi in parcarea situata la 400-500 de metri de cladirea aeroportului, parcare pazita de soldati de la Ministerul de Interne, inarmati cu pistoale mitraliera. Aratai din nou actele si puteai parca, dupa ce achitai 6 lei pentru maxim 4 ore. De la cabina taxatoarei puteai afla daca avionul pe care il asteptai aterizase, iar daca venise puteai sa mergi in cladirea aerogarii pe un traseu ocolit si pazit de posturi de control. Cum pentru a veni la aeroport condusesem non stop de la Galati pe o caldura inabusitoare, eram inca imbracat in pantaloni scurti, asa ca a trebuit sa ma schimb in blugi. Cum parcarea era plina de femei m-am tras in dosul unui autobuz ca sa ma schimb. In cateva secunde a si aparut un soldat ca sa ma intrebe de sanatate.
In fine dupa ce ma schimb ajung pe esplanada si intru la controlul antitero. Nu, sa nu credeti ca plecam undeva, dar nu puteai intra in aeroport, daca nu erai controlat fizic si prin trecerea prin poarta detectoare de metal. Aveam pe vremea aceea o parafa de medic intr-un suport de metal care se desfacea in 3 parti si mi-au gasit-o la control. Subofiterul care ma controla a invartit-o pe toate partile, apoi m-a intrebat:
-"Ce-i asta? Ce-i obiectul asta pe care il aveti la dumneavoastra?"
-E parafa mea de medic.
-"Va rog sa-l desfaceti"!
Asa ca l-am desfacut si i l-am aratat. La rasucit pe toate partile si la studiat atent, apoi mi l-a dat inapoi. Nu mi-am putut abtine un inceput de zambet ironic, care a fost imediat observat si m-a apostrofat:
-"Nu va mai uitati asa tovarasu' ca puteati sa aveti un glonte ascuns inauntru!" La care eu, din nou nu m-am putut abtine:
-Bine domnule, dar pusca?
-"Circulati tovarase, circulati!"
In fine intrat in holul aeroportului am vazut ca printr-un perete de PAL melaminat, fusese separate sectoarele de "plecari" de cele de "sosiri". Frica mare a partidului era sa nu scape vreunul din raiul comunist. Mi-am luat rudele din holul aeroportului si trecand din nou prin toate posturile de control am plecat cu ele spre casa. Aveam sa revad aeroportul peste 15 de ani schimbat si elegantit si fara securisti.

Butelia

Stau de mai bine de șase ore în ploaie și aștept să vină mașina cu butelii. 

Sunt echipat cu toate cele necesare acestei operațiuni de comando: sunt îmbrăcat gros, am umbrelă, un pachet întreg de țigări și ca să mai treacă timpul, am o carte de buzunar din colecția B.P.T.* buletinul, banii, căruciorul de butelii și o butelie goală, pe care se mai vede un rest de etichetă de preț: 13,5 lei. 

Ăsta-i prețul normal al unei butelii de aragaz comuniste, dar eu n-am dat niciodată atât de puțin pe una plină. Dacă o iau de la depozitul de butelii, dau cel puțin 25 de lei pe ea, altfel gestionarul îmi trântește o butelie pe jumătate goală, sau plină cu apă, sau murdară de grăsimea și rântașul miilor de familii pe la care s-a plimbat prețiosul obiect. Da, prețiosul, căci o butelie se vinde și cu 3000 de lei, ceva mai mult de dublu decât câștig eu pe o luna că medic. Dacă un hoț intră într-o locuința primul lucru pe care-l înșfăcă este butelia, pentru că se vinde imediat, ca pâinea caldă. La coadă de la butelii toată lumea stă cu privirea ațintită asupra prețiosului recipient, de unde și vorba: "a sta cu ochii pe butelie". Butelia se "dă" cu repartiție de la Partid. Te înscrii pe o listă, faci o cerere, cererea merge la partid, la sindicat, la cadre, dacă se aprobă intri pe o altă lista de așteptare, unde în funcție de priorități, capeți o "poziție" și aștepți. Uneori mai mulți ani. Dacă ești membru de partid, fruntaș în întrecerea socialistă, mamă eroină, președinte de sindicat, sau alt cadru de nădejde al societății socialiste multilateral dezvoltate, de exemplu informator al Securității, o primești mai repede decât restul lumii.

Doamne ferește să ți-o fure cineva! La ce mai gătești? La ce mai faci un ceai? Sau un "nechezol", așa se cheamă singura cafea pe care o găsești în comerț și care este un amestec de 20% cafea și 80% înlocuitori de cafea, adică orz și secară prăjită. Sau la ce mai încălzești apa pentru ca să te bărbierești sau să te speli  ? Gaz lampant nu se găsește și să te întorci la gătitul cu lampă cu gaz că în anii '50 parcă nu se mai poate, umpli casă cu fum și miros de petrol ars, dar în primul rând nici nu se mai găsesc lămpi și fitile, știu din exeriența mea de medic de țară, că aceste articole foarte cerute în mediul rural lipsesc de ani buni, poate de decenii.

Dacă iau butelia de la un distribuitor de butelii direct din mașină mă costă scurt de tot 100 de lei! Din păcate și pentru ei este din ce în ce mai greu să se descurce și ca să nu stea cu zilele la fabrică la Ploiești, trebuie să dea șpagă serioasă. Așa ca peste cei 45 de lei cât costă o butelie adusă acasă, trebuie să completezi sută, dacă vrei să mai vina și altădată. Dai telefon la PECO, te înscrii, îți dă o dată aproximativă de livrare și tre' să stai acasă, că dacă nu te găsește o dă la altu'. 

Tata a avut un coleg de serviciu, unul Gică care a plecat șofer de pe Salvare pe o mașină de butelii. A găsit omul potrivit la cadre la PECO și i-a vârât în plic 10.000 de lei. Într-o săptămâna era aranjat. Primul lucru pe care l-a făcut după ce a intrat în pâine și a început să "acumuleze" și-a dat dinții buni jos din gură și și-a pus dantură de aur, că la el acolo în satul lui unde se născuse, dinții de aur erau simbolul prosperității supreme. L-a poreclit lumea Gică Gură de Aur. Am umblat de multe ori prin oraș cu mașină după el:

   - N-am măi băiete nici-un plus până acum și toți clienții i-am găsit acasă, așa că n-am făcut nimic astăzi! Cursa viitoare!

Așa că stau în ploaie, sub o streașina, îngrămădit între alte persoane, nu pot cîți că mi se udă cartea, nu pot fuma, că imediat sare vreun pensionar:

   - Ce faci domle' vrei să ne arunci în aer?

   Nu particip nici la discuțiile de la coadă, că nu știu cine trage cu urechea la ce vorbim, nici la cearta pentru liste, care ca de obicei sunt mai multe și nu coincid numele înscrise pe ele. Epoca de aur a fost nu numai epoca lipsei ci și epoca listei. Exista o lista a celor care n-au apucat butelii ieri, sau când s-au adus butelii ultima oară, care a stat la gestionar, care a mai trecut și el câțiva cunoscuți pe ea, apoi există lista de la ora 4 dimineață, începută de primii sosiți la rând. Pe la șase s-a făcut altă lista, că mulți din cei înscriși plecaseră la serviciu, sau acasă, să se culce și atunci s-a strigat din nou lista și fiecare din cei prezenți și-a pus capacul de la butelie pe o sfoară întinsă pe măsură ce se auzea strigăt. Pe capacul fiercarei butelii înșirate sunt trecute numerele de ordine cu cretă. Capătul sforii stă in siguranță acum în mâna unui pensionar, care se foiește mândru de colo până colo prin ploaie și care reface din când în când cu cretă numerele de pe buteliile șterse de picăturile de apă. Capacele de butelie au devenit așa de prețioase, că nici la talcioc nu mai găsești, e bine să ai un capac în plus pe care să-l pui pe sfoară pentru vreo rudă, sau un prieten. 

Discuția se învârte în jurul a capacității mașinii de butelii: dacă este un TV, atunci n-o să apucăm toți, dacă este un camion Roman vom fi fericiți aproape toți. Din când în când o boare de agitație trece printre oamenii de la coadă, atunci când văd trecând pe stradă vreo  care mașină plină cu butelii. Numai gestionarul stă în pragul depozitului gol și rânjește:

 -Nu-i asta băi, a mia abia acum a ajuns de la Ploiești!

 Unii oameni care stau mai aproape, vineți de frig dau fuga acasă să dea telefon la "butelii", apoi se întorc bucuroși:

 - A-zis să avem răbdare că într-o  oră vine!

Trece chiar mai mult de o oră și în sfârșit apare masina de butelii. Șoferul se urcă în caroserie pe butelii, deschide lacatele de la barele care fixează buteliile și stigă :

  - Care vreți butelie treceți la descărcat!

 Ne  înșiră câțiva bărbați mai tineri de la mașină la depozit și trecem din mâna în mână buteliile pline și ude. Fiecare numără cu voce tare: șoferul, oamenii care descarca buteliile și gestionarul.

  - O sută! Atât am repartizate aici! Șoferul  își pune barele la loc,  n-a descărcat nimic în plus. Lumea e nemulțumită, cei care au numere peste sută nu vor primi azi butelie, dar și cei care se împiedica de ei, dorind să înșface mai repede butelia plină și să scape de cea goală. În îngrămădeală sunt și câțiva tipi dubioși, care par a fi gură cască, dar nu poți ști niciodată, acum e momentul dacă vrei să șparlești o butelie. Așa că vigilent, tot timpul cât am dat din mâna în mână buteliile pline, am privit fix la butelia mea .

Îmi vine rândul și stau cu capacul într-o mână și cu butelia în cealaltă. Dau banu', așez butelia goală la rând cu celelalte, iau butelia nouă, salut politicos și ies. Gestionarul nici nu se uită la mine, nici nu se clintește de pe scaun, este preocupat să separe banii întreprinderii de partea lui, așa că pune în sertare diferite 13 lei pentru PECO, separat de restul care- rămâne lui de la oameni. Aproape paritate. 

Ies prin mulțimea adunată ca o grămada de rugbi și-mi recuperez căruciorul, dar pierd un nasture în îmbulzeala de la ușă. Pipăi portmoneul, e la locul lui în buzunarul de la piept, în schimb cineva mi-a șutit la îngrămădeală cartea din B.P.T. 

O fi simțit hoțul că am ceva în buzunar și a zis că a dat lovitura. Eu nu l-am simțit, probabil o fi fost un "artist". 

Plec spre casă și la următorul colț văd aruncată în ploaie barba și figura surâzătoare a lui Hemingway pe coperta exterioară a unui volum de format mic. 

Păcat ca n-a păstrat-o, "Adio arme"  este o carte care merită citită.

*B.T.T.: Biblioteca pentru toți.

Buletinul de Galati.

Fotografie de pe blogul http:/doboseru.blogspot.com

Nu ai multe ocazii in viata sa-ti schimbi buletinul. Primesti unul cand faci 14 ani, apoi la 24 si la 34 de ani ti se schimba buletinul vechi cu altul nou, iar dupa ultima schimbare de la 44 de ani, ti se da un buletin cu o liniuta acolo unde scrie data expirarii, bag seama ca fizionomia nu se mai poate schimba radical pana imbatranesti, asa ca nu mai este cazul sa primesti altul.
Fiind asa putine situatii cand mi-am schimbat buletinul le tin minte pe toate.
La 14 ani eram pionier si am primit buletinul intr-un cadru festiv la scoala, toata clasa deodata, de la un militian care parea cherchelit, ca prea era vesel nevoie mare si care ne-a tinut ceva ce astazi s-ar chema spici (din saxonul speech), iar atunci se numea cuvantare, despre importanta buletinului si cat de cetateni am devenit noi dupa ce am capatat cartonasul kaki (din saxonul khakhe). Mai tin minte buletinul cel dintai, ca la o razie efectuata in 1971 pe strada de militie impreuna cu ziaristii de la "Viata Noua" (care acum e "libera" si care aveau o rubrica:"Cine esti dumneata tinere galatean?" in care publicau numele tinerilor cu plete sau care chiuleau de la scoala), un militian mi-a scris cu pixu' pe ultima pagina:" infatisarea subsemnatului este diferita de fotografie ezistenta in buletin", ceea ce era echivalent cu a mi-l schimba, dar numai dupa ce-mi tundeam pletele si plateam amenda. Nu mi l-am schimbat si nici nu m-am tuns, peste doi ani cand am prins impreuna cu un coleg un hot care sparsese un magazin de vinuri de pe strada Traian, militienii ne-au luat buletinele ca sa ne treaca drept martori si le-au pierdut pe undeva, asa ca a trebuit sa ne dea niste adeverinte sa putem sa existam.
La 24 de ani dupa ce mi-am schimbat buletinul cu unul nou pe care la luat de la sectia de militie de pe strada Gamulea, fiind pe la sfarsitul lui martie si fiind foarte cald m-a pus necuratu' sa mananc o inghetata de la un chiosc al I.C.I.L.-lui (Intreprinderea Comerciala de Industrializarea Laptelui) din Piata Centrala si pana sa ajung acasa mi s-a facut rau si era sa mor de cat am varsat si de cate ori am frecventat toaleta. Pana seara eram la spital sub perfuzii, facusem o toxiinfectie alimentara de la o inghetata preparata in urma cu un an. La cateva zile am trecut prin piata si aceiasi vanzatoare vindea aceiasi inghetata care ma imbolnavise pe mine, la care data expirarii fusese modificata cu creion chimic, ca sa nu se mai cunoasca ca este expirata. Pe vremea aia nu se auzise de Protectia Consumatorului.
Dar cel mai interesant a fost cand am implinit 34 de ani in 1986 si cand m-am dus sa-mi schimb buletinul la militie. Lucram pe vremea aceea medic de tara la un dispensar din nordul judetului, la Baleni, asa ca atunci cand am dat toate documentele militianului de la biroul de evidenta populatiei mi-a spus:
-"Tovarase doctor dumneavoastra munciti in mediul rural si in conformitate cu LEGEA nr. 22 (din 2 decembrie 1981 privind obligaţia activiştilor de partid, de stat şi ai organizaţiilor de masă şi obşteşti, a cadrelor din conducerea unităţilor socialiste, a specialiştilor din agricultură şi din alte domenii de activitate de a locui în localităţile în care îşi desfăşoară activitatea,) aveti obligatia sa va faceti buletin de Baleni". Si zicand astea baga toate actele mele intr-un plic mare maron si scrie pe el "Baleni" si apoi imi inchide ghiseul in nas.
Am ramas cu gura cascata, auzisem de Legea 22, dar nu cunosteam sa se fi aplicat pana atunci la vreun "navetist inversat" cum eram eu, care locuiam in oras, dar munceam la tara. Era o perioada in care taranii veniti la oras sa se faca muncitori primeau imediat locuinta la bloc si li se facea buletin de oras, iar intelectualilor care lucrau la tara, Partidul le cerea sa se mute in satele in care erau repartizati, desi nu erau nici un fel de conditii pentru a locui, a trai, a educa copiii sau a te distra. In anul despre care vorbim cotele in mediul rural erau la un sfert din cele care se dadeau in oras si cuprindeau numai zahar si ulei in cantitate de 250-500 grame, considerandu-se ca taranul nu avea nevoie de malai, faina, oua, carne, ca si le producea singur. Urma deci sa ma mut la tara cu doi copii mici si sa locuiesc intr-un dispensar in care predecesorul meu se imbolnavise de tuberculoza din cauza frigului, iar ceilalti dinaintea lui dadusera in patima bauturii.
Pana la urma am dat o spaga care nu se putea refuza (un cartus de Kent si o cutie de Ness) la un sef de la militie si am primit acasa buletinul de Galati, orasul in care ma nascusem, traisem si aveam casa si familie.

La cota.

Alimentara de unde luam cota in anii epocalipsei.

Stam inghesuiti unul in altul vreo suta de persoane in alimentara de unde ne luam cotele. Afara sunt 40 de grade la umbra, in interior poate ceva mai mult. Nu exista nici macar o ferestra deschisa, iar usa a fost inchisa de vanzatoare cu cheia, sa nu mai intre si alti cumparatori, ca nu a primit decat cateva sute de ratii si n-are cum servi pe toata lumea, asa ca a inchis usa in nasul clientilor care n-au percutat repede la stirea care a traversat cartierul: "S-a bagat cota!". In fata mea un domn-tovaras ceva mai corpolent transpira abundent si picaturile lui de transpiratie se lipesc de camasa mea, in timp ce picaturile mele de transpiratie care se scurg pe santul spatelui, mi-au imbibat deja camasa si acum incep sa-mi umezeasca chilotii. Majoritatea celor din fata mea sunt pensionari care au vanat toata dimineata ocazia, plimbandu-se prin fata magazinului in asteptarea cotei. Tin in mana un cartonas galben pe care imi sunt trecute datele personale, membrii familiei si la ce am dreptul. Statul comunist a apreciat ca pentru luna iunie 1989 am dreptul la 1 kilogram de zahar, 750 de grame de ulei varsat de floarea soarelui, 1 kg de faina de malai, 1 kg de carne de vita, sau de porc, 500 g de carne de pasare, 250 g de branza, 100 g de unt, 1 kg de preparate de carne si nici mai mult, nici mai putin, de 12 oua. Atat i-au spus medicii specialisti nutritionisti in frunte cu profesorul Mincu, Secretarului General al Partidului ca trebuie sa mancam intr-o luna. Plus stavrid, care este la liber. Domnul-tovaras din fata mea este mai fericit decat mine, lucreaza la Combinatul Siderurgic si are dreptul la mai mult ca mine, ca este muncitor si face munci grele. Eu sunt intelectual si nu produc nimic, deci am cota minima. Mai multe gravide sunt si ele prinse in inghesuiala. Lor cel putin partidul le da ceva in plus. Insa lumea nu le da voie sa intre in fata "Ce eu te-am pus sa fii gravida?", asa ca stau si ele si transpira, caci toata lucrarea cu cota dureaza mult. Vanzatoarea din alimentara este rotofee si are o fata rosie din cauza caldurii si a efortului. In urechi, la gat, pe degete, straluceste aurul rusesc de 14 carate adus de traficanti. Tot ei i-au adus si caciula de vulpe polara cu care umbla asta iarna. Este de neconceput sa lucrezi in comertul socialist de stat si sa nu ai vulpe polara si bijuterii de aur pe degete si la gat, a ajuns un fel de uniforma. Fura la cantar cu tupeu, in gloata asta de hamesiti nu este nici macar un militian, vreun militar, sau careva de la securitate, sau de la partid. Ei vin pe usa din spate sa-si ia "dreptu" daca sunt maruntei in grad, sau se duc la magazinele speciale, daca sunt mai rasariti. Vanzatoarea baga mana in sacul cu zahar, umple tasul si cantareste. Apoi baga o cana de tabla legata cu sfoara de un bat in butoiul cu ulei si umple sticlele folosind o palnie naclaita si murdara. Uleiul e negru, aproape la fel de negru ca uleiul de motor folosit la masina si se face din ce in ce mai negru si mai tulbure pe masura ce cana smaltuita coboara din ce in ce mai la fundul butoiului. Ma rog in gand sa se termine butoiul pana ajung eu, sa-mi dea din altul nou. Malaiul este si el tot la sac, care incet, incet se pateaza in partea de jos de uleiul scurs de pe sticle. Cred ca la fiecare litru de ulei se fura cel putin 80-100 ml. Am sticle de ulei pe care le port in permanenta cu mine in masina, ca daca nu le am, nu primesc cota. N-am mai vazut ulei "infundat" (imbuteliat) de cativa ani. Ba am vazut intr-un film cum o tipa gatea niste peste. Cand ma apropii peste mirosul de transpiratie, care este generalizat, se simte si mirosul de branza de oi telemea la butoi. Cu un cutit lung ca o maceta vanzatoarea taie bucati din telemea si da la fiecare portia, usor ciupita la cantar. Din branza se scurge un firisor de zer care se amesteca cu malaiul si zaharul pe care deja le-ai capatat. Urmeaza preparatele, taiate cu acelasi cutit. "Salam cu soia a fost dar s-a terminat". Parizerul cu soia este deja vanat, sub cutit se desprind bucati din el, pare dubios asa ca ma stabilesc la "pasta de ceai". Sunt niste carnati mai mari umpluti cu pasta de parizer (binenteles cu soia), care seamana oarecum cu carnatii "polonez", la care socrul meu le spunea "polish", sau cateodata "pulos" ca seamana vag cu organul sexual masculin. Acasa ii fierbi, dar cu grija ca se desface membrana artificiala si tot continutul trebuie cules apoi cu strecuratoarea. "Carne nu avem". Nici "adidasi" adica picioare de porc, nici "calculatoare" adica capatani de porc. Carne macra? "Fugi domnule de aici!"
Primesc in schimb cand ajung la rand puii. Li se spune "porumbei" din cauza marimii, desi eu am mancat si porumbei mai mari decat puii de Avigal. (Avicola Galati). Sunt vineti/albastri la culoare si cand ii pune pe cantar au sub 500 g fiecare desi sunt complet "echipati", au cap, gat, scurmuse, pipote. Nu bat 2 kile cat am eu dreptu', asa ca vanzatoarea completeaza din lada de plastic soioasa cu inca cateva scurmuse, sa se apropie de cantitatea necesara pentru hrana pe o luna a doi copiii si doi adulti. In spatele meu o femeie exclama plina de naduf: "Ma mai chinui eu luna asta, pana se face pastaia". Cativa rad stiu ei de ce, toti asteapta pastaia, adica fasolea verde sa-i duca pana spre toamna. Are proteine, se fierbe repede si nu se da la cota, mai apre prin aprozare sau la tarani, "Da' io mi-am pus fa in fata blocului si stii ce frumoasa este? Sta barbatu-miu cu ochii pe ea sa n-o fure". "Io mi-am pus fa pe balcon, intr-o glastra si astept sa lege ca a inflorit deja".
Insfac sacosele si ies printre hamesitii din spatele meu afara, la aer, ca aproape ca lesinam daca mai stateam un pic. Lumea ramasa in afara magazinului nu pleaca acasa, poate o mai ramane ceva si pentru ei, ca nu pot sa stea toata ziua sa pazeasca magazinul, ca trebuie sa pazeasca si la butelii si la gaz pentru lampa, ca se stinge lumina in fiecare seara si inca cate si mai cate. Se uita toti cu invidie la mine care ies triumfator cu sacosele doldora. Ma intreaba toti pofticiosi: "ce-am luat?, ce se mai da?, ce mai are?, ce s-a terminat?, cum e uleiul?, de unde sunt puii de Galati sau de Braila?". Iar eu in mijlocul lor bucuros nevoie mare ca am luat cota le dau explicatii exacte, la ce nivel a ajuns cana smaltuita in butoiul cu ulei, cat zahar mai este etc. Fumez o tigara acolo in fata magazinului, o merit dupa atata coada, in definitiv sunt un erou pentru familie si un om de succes printre vecini. MI-AM LUAT COTA! Plec acasa bucuros si mandru cu doua sacose pline, din care mi se scurge pe pantaloni zer de branza si spalatura de carne de pasare.

Pagina din jurnalul personal in care sunt trecute cotele din 1989 pentru alimente.