Ambulanţa veselă şi tristă. Nea Marius.

Am crescut cu salvarea la poartă. Nu c-aş fi fost bolnav, Doamne fereşte, dar Staţia de Salvare şi Aviasan, căci aşa se chema Ambulanţa pe vremuri îşi avea sediul în mahalaua noastră, pe strada Tecuci, la câţiva paşi de casa copilăriei mele. Cum în curtea Salvării de pe strada Tecuci nu puteau intra decât câteva maşini, majoritatea ambulanţelor stăteau înşirate la noi pe stradă, la umbra arţarilor bătrâni, în aşteptarea solicitărilor venite de la oamenii bolnavi. Eu mai aveam încă un avantaj faţă de restul plodurilor de la mine din mahala: tata lucra ca oficiant sanitar pe salvare şi-i cunoşteam bine pe toţi şoferii şi pe toate cadrele medicale care lucrau în acest serviciu. În acea perioadă la Salvare lucrau aproape numai oameni care făcuseră vreo boroboaţă pe undeva prin alte activitati medicale şi care fuseseră exilaţi la acest serviciu greu şi foarte solicitant. Din aceste motive i se mai spunea în glumă “batalionul disciplinar”. Nu toţi oamenii de acolo făcuseră abateri profesionale.. Unii fuseseră închişi, cum era de exemplu tata, sau nenea Marius, un şofer care fusese ofiţer pe unul din submarinele româneşti, dar care fusese încarcerat mai mulţi ani la Aiud, la Gherla şi la Canal pentru o simplă glumă făcută pe seama calităţii unei sticlute de penicilină. Invitat de medicul militar al unităţii de marină unde lucra, după ce fusese vărsat de pe submarinul confiscat de Armata Roşie, la o cana de ceai la infirmeria unităţii, nea Marius făcuse o remarcă maliţioasă la adresa produselor ruseşti. Atunci când mutând nişte sticlute de penicilină dintr-o cutie medicul a scăpat una pe jos, nea Marius a ridicat sticluţa de pe jos întreagă şi uitându-se la ea a văzut pe etichetă că era produsă în Franţa. Pe vremea aceea noi nu făceam penicilină ci importam. Şi neştiind cu cine are de-a face, nea Marius întinde sticluţa doctorului militar şi râzând îi spune: “Se cunoaşte că e sticlă franţuzească, că dacă era rusească se spărgea de mozaic”. Atât. Nu “Jos Stalin!”, nu “Huo Gheorghiu Dej!”. Nu “Jos comunismul!” Nu “Sa vină americanii!”. Medicul militar l-a turnat la CI-stul unităţii (ofiţerul de contrainformaţii) şi i s-a deschis un dosar de supraveghere. Timp de un an şi jumătate a fost urmărit ca duşman al poporului sovietic, i s-a violat corespondenţa, i s-au împlântat în anturaj informatori şi provocatori şi au fost căutaţi oameni din echipajul submarinului pe care lucrase şi luptase, care să declare că nea Marius, pe când era ofiţer, scufundase alături de ceilalţi membri ai echipajului mai multe nave sovietice într-un chip mişelesc şi laş, ucigând cu sânge rece civili şi soldaţi ai Armatei Roşii. Apoi a urmat arestarea şi percheziţia la care i s-au găsit cărţi interzise datând din perioada burghezo-moşierească, ba chiar şi medalii primite de la autorităţile regale române pentru crimele făcute împotriva poporului sovietic frate şi prieten. A urmat Tribunalul militar, puşcăriile comuniste unde a stat ani buni şi apoi Canalul. De la Canal este mutat iarna într-un lagăr de deţinuţi politici din Delta Dunării, la Periprava, la tăiat de stuf şi profitând de un moment de neatenţie al gardienilor evadează prin stufărişuri şi dispare în Deltă. Trăieşte peste iarnă ascunzându-se în bordee mâncând numai papură, broaşte şi peşte sărat de prin colibele pescarilor, fără foc, fără haine în afară zeghei de puşcăriaş, vânat ca un animal de patrulele de miliţieni şi de pescarii lipoveni de dragul recompensei. Reuşeşte să supravieţuiască până în primăvară, doar cu ce-i dădea balta şi treptat începe să se deplaseze din mijlocul deltei către Tulcea, umblând numai noaptea şi ascunzându-se ziua. Cam pe vremea plugului iese din măruntaiele bălţii slab ca un ţâr şi cu o barbă ca de lipovean şi înţolit cu nişte haine furate de pe gardul unei gospodarii o apucă pe drumul Isaccei, cu gând să ajungă acasă la Galaţi. Pe tot câmpul de  lângă Somova nu este decât un tractor care ara pământul şi un altul care cară o remorcă plină cu maldare de stuf. Când tractorul trece pe lângă el din remorcă îi sar direct în cârcă mai mulţi miliţieni, care-l leagă cu o funie, apoi îl bat pe rând cu un capăt de odgon ud până obosesc, lăsându-l plin de sânge şi aproape mort, în noroiul drumului. Pentru evadare a mai primit un supliment de ani de puşcarie şi încă o bătaie soră cu moartea în carcera în care a fost pedepsit. A fost eliberat prin decret în 1964 odată cu majoritatea detinitilor politici. A ramas toată viaţă lui un om modest şi retras. Nea Marius vorbea rar cu colegii lui şoferi, care nu se prea îngrămădeau să-i fie prieteni datorită faptului ca era un fost “politic”, dar şi datorită faptului că nu punea gura pe băutură, ceea ce părea anormal pentru restul băieţilor care dădeau o fugă după ce luau salariul la “Bors”, sau la “Prutul”, două cârciume populare din mahala. Se împăca bine însă cu tata care fusese şi el închis mai mulţi ani în temniţele comuniste şi cu toate colegele noastre pentru ca era singurul şofer care le vorbea politicos şi le însoţea prin noroaiele de pe uliţele satelor sau prin cotloanele întunecate ale mahalaleor din oraş, ajutandu-le sa-şi care geanta, sau targa .

Eu l-am cunoscut bine în perioada când am lucrat după armată ca asistent medical la Staţia de Salvare, înainte de a intra la facultate şi am făcut multe drumuri lungi cu el în judeţ. El mi-a atras atenţia că în colectivul ăla mic, era cineva care turna la Securitate, fusese turnat inclusiv tata, că asculta la aparatul de radio din staţie postul Europa Liberă. În drumurile noastre după cazuri în toate părţile judeţului nea Marius mi-a povestit pe larg prin ce trecuse şi câte suferise. S-a prăpădit la puţin timp după Revoluţie şi n-a apucat măcar să se bucure de avantajele pe care i le conferea statutul de fost deţinut politic. Am să ţin minte cât o trăi privirea lui albastră de culoarea unei mări sudice în care nu apucase să ajungă niciodată cu submarinul lui, glasul liniştit şi calm şi gestul cu care îşi ascundea mereu cărţile din care citea, sub pătura aşternută  pe capacul motorului din ambulanţa care strălucea mereu de curăţenie, când ne întorceam de la caz.

- De ce ascunzi cartea nea Marius, ţi-e ruşine că citeşti?

- Nu domnu’ Emil vreau s-o protejez. Când las maşina în staţie, cineva foarte curios, o deschide pe furiş să vadă ce mai citesc, dacă nu citesc ceva subversiv, probabil să raporteze la Securitate. Din păcate este cineva care nu se spală pe mâini şi-mi pătează cartea cu labele murdare de  ulei de motor. Ori cărţile sunt cea mai mare bucurie a mea, dacă n-a vrut Dumnezeu să-mi de-a copii. Adică Dumnezeu o fi vrut el, dar n-au fost de acord anchetatorii comunişti. Când m-au arestat m-au bătut cu creionul şi cred că de aia n-am mai putut avea copii cu soţia mea.

 - Cum adică să te bată cu creionul?

 - Simplu. Te culcau pe o masă şi îţi legau mâinile şi gleznele de picioarele mesei cu frânghia. Apoi îţi dădeau pantalonii jos şi cu o sfoară petrecută peste testicole ţi le ridicau în sus între fesele desfăcute şi te loveau peste testicule cu un creion. Durerea era atât de insuportabilă ca leşinai, dar ei nu erau mulţumiţi dacă nu le dădeai nume, adrese, sau dacă nu declarai ce ţi se dicta şi te loveau din nou. După aia îţi eliberau mână dreaptă să semnezi declaraţiile scrise de ei şi dacă refuzai te pocneau din nou cu creionul. Preferai să te bată cu vâna de bou, sau cu funia udă decât să te bată cu un creion.

Sceneta scolara de 8 Mai

Ieri am oprit la o trecere de pietoni să dau prioritate unui grup înfrigurat de trecători ce traversau grăbiţi spre piaţă. O siluetă mi-a atras imediat atenţia, cea a unui avocat de la noi din târg, cu care am fost coleg în şcoala generală. Mă rog, am fost coleg e un fel de a spune, era cu 3-4 ani mai mare decât mine. L-am ţinut minte o data pentru că era cel mai frumos băiat de la noi din şcoală şi toate fetele erau îndrăgostite lulea după el şi suspinau când îl vedeau, spre disperarea noastră a băieţilor mai mici, nu la fel de bine înzestraţi fizic ca idolul elevelor şi apoi pentru că juca de fiecare data de ziua de 8 Mai rolul activistului de partid din ilegalitate torturat şi înlănţuit de agenţii de Siguranţă. A jucat acest rol şi în ziua când am fost făcut eu pionier şi de aceea îl ţin minte bine. Pentru cei mai tineri, sau care nu-şi aduc aminte, în ziua de 8 Mai se sărbătorea cu mare fast înfiinţarea Partidului Comunist Român. Exagerarea acestei zile în care la Bucureşti, Congresul   Partidului Socialist din România  hotărăşte transformarea în Partidul Comunist din România şi aderarea la Internaţionala a III-a Comunistă, mai cunoscută sub denumirea de Comintern, a fost făcută în scopul de a eclipsa ziua de 9 Mai în care se sărbătorea Ziua proclamării Independenţei faţă de Turcia (1877) şi victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial (1945), dar mai ales ziua de 10 Mai care a fost zi naţională pentru România între 1866 şi 1947. (Să ne amintim că regele Carol I al României depune jurământul în faţa Parlamentului României la 10 mai 1866.)  
 Ca toate sărbătorile comuniste ziua de 8 Mai era un prilej de ridicare în slăvi a familiei Ceauşescu şi a partidului conducător şi toată ziua radioul şi televiziunea naţională transmitea numai muzică patriotică şi recitaluri de versuri citite cu patos de actori importanţi ai momentului. Să vedem un exemplu, o poezie de Alexandru Andriţoiu intitulată chiar “8 mai 1921”: 

A luminat partidul ca un soare
Urcat pe cer de clasa muncitoare
Când a luat fiintă-atunci, în Bucureşti
Într-o odaie cu pereţi modeşti
Şi când sub steagul său învăpăiat
Porneau cei mulţi la luptă, ne-înfricat
Odaia mică, poate, la fereastră
Avea petunii sau muşcate-n glastră
Ş-avea o singură podoabă mare:
Drapelul roşu-al clasei muncitoare,
Drapelul sfânt al clasei muncitoare
Iar veacul gol, întunecat şi trist,
L-a luminat Partidul Comunist
Şi-n mii de oameni s-a făcut lumină:
Ei ţara şi-o visau ca pe-o grădină.
Mai marii ţării au şi dat alarma
Şi-şi încărcară, crunţi, cu gloanţe arma
Dar era prea târziu! Pornea de-acum
Istoria pe comunistul drum
Pe cel mai drept, mai clar, mai falnic drum.

Dar pe vremea când am fost făcut eu pionier cultul personalităţii lui Ceauşescu fierbea, dar nu dăduse încă în clocot pe dinafară oalei în care se gătea propagandă comunistă. Aşa că la vârsta pe care o aveam 9-10 ani, am fost foarte impresionat de colegul meu dintr-o clasă mai mare care juca rolul ilegalistului în holul răposatei Şcoli Generale 14 din Galaţi. Nu ştiu cine regiza sceneta,  dar era totdeauna foarte impresionantă. Se stingea lumina pe hol şi în semiobscuritate se aducea catedra de la noi din clasă pe post de birou şi scaunul învăţătorului pe care se trântea un elev corpolent din ultimul an, pe care toată lumea îl poreclea "Grasu", care juca rolul anchetatorului de la Siguranţă. Se aprindea şi o lampă  de citit, din alea cu abajur de tablă, care lumina culoarul către cancelarie cu o dâra firavă de lumina crepusculară. Apoi printr-o bufnitură de uşă din cancelarie îşi făcea apariţia Ilegalistul, legat cu lanţuri la picioare şi la mâini, desculţ pe mozaicul încă rece al holului şcolii, îmbrăcat într-o haină de puşcăriaş şi machiat cu cearcăne şi vânătăi pe la ochi şi sânge deasupra buzei superioare. Era împins brutal de un alt coleg de la el din clasă, înarmat cu un baston de miliţian, care purta uniformă de şcolar căreia i se cususeră epoleţi pe care stătea agăţate gradaţii din poleială cu care fusese învelită probabil ciocolată şi un şnur auriu care-i traversă pieptul şi care semăna izbitor cu cel care ţinea adunată draperia din sufrageria lui tante Stela, sora bunicii mele după mamă, care nu suporta lumina si statea cu draperiile trase toata ziua ca Miss Havisham din “Marile sperante” si cam din aceleasi motive.  Dar cel mai mult şi mai mult ca să facă banalul costum de uniformă cât mai puţin asemănător cu ce era de fapt, era o banderola pe mâneca stânga a hainei, asemănătoare cu cea a elevului de serviciu, dar care avea desenată pe fondul alb al pânzei o cruce neagră îmbârligata, o zvastică, pe care o cunoşteam prea bine cu toţii din filmele ruseşti de război de care am avut parte din belşug în cinematografele copilăriei mele. Mai mult ca orice, semnul de pe banderola era cel care transa eroii scenetei în buni şi răi şi până n-am crescut destul că să citesc mai mult şi să înţeleg ce era Siguranţă Statului pentru România, asocierea mentală dintre cuvântul siguranţă şi zvastică a fost mereu inevitabilă.  
 Şi deci împins cu brutalitate de cel ce semăna mai mult cu un gradat din Wehrmarcht decât cu ce se dorea a fi, (probabil un jandarm), spre conul de lumina emanat de lampa de birou, ilegalistul era luat în primire de Grasu' tolănit pe scaunul de la catedra devenită pentru câteva minute birou de anchetator, căruia nu i se vedea faţa ascunsă în penumbră şi care urla la el:  
 -Spune banditule! Cine-s tovarăşii tăi?  
 -Nu spun nimic! rostea ilegalistul pe un ton ferm privind in sus spre tablourile cu membrii CC ai PCR atarnati de peretele holului principal al şcolii.  
 -Spune banditule, unde ai tipărit manifestele?  
 -Nu spun nimic unelte ale fasciştilor şi exploatatorilor ce sunteţi! Şi când spunea "fasciştilor" în dâra de lumina aţintita spre faţă lui ca un proiector de puşcarie, se vedeau stropi de salivă ţâşnind în aer că o împuşcătură, mă rog, o împuşcătură de aia din joacă când faci "pif-paf-puf" din gură, imitând zgomotul unei arme în clasicul joc de-a "hoţii şi vardiştii".  

Şi sceneta se termina cu Grasu' şi Fascistu' care ieşeau afară prin aleea de lumină a lămpii de birou, cărând la pumni în spatele bietului ilegalist care-şi zornăia sinistru lanţurile că o fantomă dintr-un conac scoţian prinsă la borcanul cu jam, urlând într-una:  
 -Trăiască Partidul Comunist Român!  Şi asupritorii lui urlau şi ei:  
 -La Doftana cu voi bandiţilor!  Şi asupritul iar striga:  
 -Trăiască Internaţională!  Şi la acest semnal elevii din clasele mai mari începeau că cânte:"Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii/ Voi osândiţi la foame sus!" etc. la început şoptit, de încă se mai auzeau strigătele agentului de siguranţă şi ale ilegalistului din cancelarie, apoi din ce în ce mai tare, ca un val de tsunami care umplea holul şi apoi toată şcoala şi curtea din jurul ei cu glasurile cristaline ale copiilor care cântau:  
 "Hai la luptă cea mare  
 Rob cu rob să ne unim
 Internaţionala  
 Prin noi s-a făurim"
 
 În intervalul asta se aprindea treptat lumina şi doar în pauzele mici dintre strofe se mai auzeau din cancelarie bufnituri şi strigăte generate de ilegalistul care le dădea înapoi câţiva ghionti la ceilalţi artişti ("băi tâmpiţilor de ce-aţi aşa de tare cu pumnii în Paştele mamii voastre de idioţi?"). Şi invariabil tovarăşa învăţătoare care pusese probabil în scenă prima oară scenetă şi care era secretara de partid a şcolii primea felicitări şi flori, de multă vreme am rămas cu ideea că ziua Partidului era cumva şi ziua ei.