luni, 21 ianuarie 2013

Practică agricolă, de la soia la mere, cu trecere prin păpuşoi.

Prima oară când am văzut cum arată soia a fost atunci când am mers în practica agricolă cu şcoala în clasa a IX a de liceu.
Ne-am îmbarcat în nişte autobuze hârbuite ale I.T.L.G. şi ticsiţi ca nişte sardele într-o cutie de conserve, am călătorit până la I.A.S. Folteşti, la vreo 30 kilometri de Galaţi unde am fost debarcaţi în curtea unei ferme. De jur imprejur pe sute de hectare se vedeau numai culturi agricole, lanuri de porumb, parcele uriaşe de sfecla furajeră şi undeva spre orizont, uşor vălurite, dealurile de peste Prut din Basarabia. În faţa locului unde fusesem lăsaţi de autobuz se întindea un fost grajd de vite, acum transformat în dormitoare pentru elevii care veneau în practica agricolă şi pentru militarii în termen, care aproape obligatoriu, în fiecare toamnă erau dirijaţi la "munci agricole".
Şi după ce ne-am cazat şi am făcut cunoştinţă şi cu "delicioasele" preparate culinare locale, voi numi aici borşul de fasole şi varza cu carne din conservă, (unde vizibilă era doar varza) şi după ce ne-am petrecut jumătate din seară încasând glume proaste de la elevii mai mari, sau fumând în dosul grajdului ajuns dormitor, aveam sa fac cunoştinţă a doua zi cu soia.
Imaginaţi-vă un câmp nesfârşit plin cu şiruri de plante uscate de culoare cafenie, înalte cam până la genunchi, pline de păstai de aceiaşi culoare, acoperite cu nişte perişori tari si ascuţiţi care-ţi intra în pielea degetelor. Tehnologia e simplă şi ne-o explică un tovarăş brigadier, adjunct de şef de fermă: se strâng păstăile de soia între degete, se culeg boabele care se pun într-o găleată de plastic, iar când se adună toate boabele, se smulge din pământ planta uscată şi se depozitează în grămezi la capătul tarlalei. Simplu!
Aşadar supravegheaţi de profesori, trecem la treabă, mai bine zis încercăm. Păstăile uscate de soia sunt lemnoase, se desfac destul de greu, te înţeapă şi în câteva minute buricul degetelor se face roşu de durere şi de sânge. Şi mai greu este când trebuie să smulgi planta uscată din pământ: perii de pe tulpină sunt mai groşi decât cei de pe păstăi, iar după degete vine şi rândul palmelor să arate înţepate şi beşicate. Începem să protestăm, mai cu jumătate de gură, mai serios la profesori şi să cerem mănuşi, dar suntem trimişi la plimbare şi repeziţi. Atunci improvizăm din ce avem pe la noi, cârpe, să ne protejăm mâinile, o batistă, o bască, iar unii care n-au nici batistă nici bască, intră în lanul de porumb alăturat ca şi cum şi-ar face nevoile şi se întorc cu chiloţii îndesaţi în buzunar să nu-i vadă colegii, pe care-i vor folosi să-şi protejeze mâinile. Lângă mine este un băiat de la ţară, care nu se prea sinchiseşte de ţepi şi de alea, merge destul de repede de la o tufa la alta şi curând mi-o ia înainte cu mult. Când se opreşte sa bea apa din bidonul de plastic adus la capătul tarlalei intru în vorbă cu el. E de pe aici din zonă şi i s-a promis că dacă-şi face porţia şi ceva în plus, va putea merge seara la el acasă, într-un sat care se vede în departare şi unde taică-su lucrează ca tractorist cu condiţia să-i aducă la sfârşit de săptămână o găină dirigintelui.
Îl întreb, "la dracu' cu soia asta, nu se poate culege şi altfel?" şi el râde la mine cu toata gura şi-mi explică:
- Păi ce facem noi ţine loc de mai multe combine şi de mai multe operaţii agricole: recoltare, treierat, eliberat terenul. Face IAS-ul economie!
Am să ţin minte toată viaţa chinul cu recoltarea păstăilor de soia. În clasa a X-a ne-au dus la sfeclă la IAS Frumuşiţa. Ne-am bucurat că n-am ajuns iar la soia, la sfeclă e mai uşor: dai cu piciorul în sfeclă până o clatini bine din pământ, apoi o apuci de frunze şi o tragi din pământ afară. Tai cu un cosor frunzele şi arunci sfecla direct în remorca tractorului, sau când acesta lipseşte, într-o grămadă. Mai ne şi distrăm între noi când nu ne văd profesorii, pasând ca la rugbi câte o căpăţână de sfeclă şi apoi punctând la o tuşă imaginară. E mai bine la sfeclă decât la soia, dar este un dezavantaj: tot aruncând sfeclele în tractor te umpli de pământ şi de praf, iar la dormitorul IAS Frumuşiţa nu este baie, ci doar un jgheab din tablă zincată, care are câteva robinete prin care se scurge apa dintr-un rezervor. Dacă te scoli devreme dimineaţa, poţi să mai prinzi apă cu care să te speli, dacă nu, rămâi aşa îngălat toată ziua.
Aşa că cel mai bine a fost la recoltat porumb, în clasa a XI-a, la IAS Brateş. Am primit fiecare câte două rânduri alăturate, de pe care culegem ştiuleţii de porumb, pe care-i azvârlim apoi într-o grămadă comună, iar mai târziu îi adunăm şi-i punem într-un tractor cu remorcă. A fost mult mai bine, până când nu ştiu cine-a venit cu ideea idioată să arunce cu ştiuleţi de porumb într-un coleg. Acela a ripostat, dar într-o direcţie greşită, a fost lovit un alt băiat care a aruncat şi el la rândul lui cu ştiuleţi, aşa ca bătaia cu ştiuleţi s-a generalizat, unii au fost loviţi printre care şi inginerul care ne instruise cu privire la potecţia muncii, ba chiar şi un profesor, care lăsase pe cineva corijent, aşa că am fost scoşi la marginea tarlalei şi mutaţi disciplinat la soia, unde plantele erau mai mici şi oricum nu puteai să arunci cu păstăi. Am să ţin minte a doua rundă la soia, mai ales că încasasem nu ştiu de la cine un ştiulete de păpuşoi în zona spatelui şi nu prea mă puteam apleca.
Pe urmă când am plecat la facultate am scăpat şi de soia şi de porumb şi de sfeclă. Universitatea din Tg. Mureş avea contract cu IAS Reghin, cel mai mare cultivator de mere din Ardeal, aşa că am fost trimişi la cules de mere. Culegeam merele de pe plantaţiile intensive pe şpalier ale fermelor şi le transportam la depozitul IAS-ului care era aproape de gară, gard în gard cu fabrica de bere. Ori această vecinătate a fost benefică ambelor părţi, berarii doreau mere, studenţii doreau bere, aşa că trocul a înflorit repede şi am învăţat şi eu că berea nu este doar poşirca care se vindea în Galaţi şi pe care n-o puteam suferi, ci o băutură grozavă mai ales dacă este rece.
Cam aşa era pe vremea "Împuşcatului". Dacă reţin că am intrat la liceu în 1967 şi muncile agricole pentru elevi, studenţi şi militari au ţinut până-n 1989, înseamnă că cel puţin două decenii, dacă nu mai mult, milioane de copii şi tineri erau siliţi să stea cu săptămânile în condiţii de cazare mizerabile, în foste grajduri sau în barăci, în patruri de foer suprapuse, să mănânce la cantine insalubre şi improvizate, alimente preparate ca vai de mama lor, de bucătărese care habar n-aveau ce-i aia un meniu, în condiţii de igienă precară şi de siguranţă discutabilă. Cunosc o grămadă de istorii de elevi care-au căzut din remorcă sau din tren, de profesori care-au fost călcaţi de maşini, de militari care-au făcut hepatită, păduchi, râie, sau care s-au schilodit pe câmpurile agriculturii socialiste multilateral dezvoltate.