miercuri, 15 mai 2013

Rupte din rai


Am copilărit în Galaţi în zona Parcului Libertăţii. Bunicii materni aveau casa pe strada Revoluţiei (de fapt Anul Revoluţiei 1848, fostă Sfinţii Împăraţi), iar noi pe strada Poşta Veche. În plus am făcut primele 8 clase la Şcoala Generală nr. 14, de pe strada Movilei, care era gard în gard cu parcul. Îmi aduc aminte şi acum de umilinţa la care ne supunea profesorul de sport şi din nefericire dirigintele clasei, un fost boxer, care atunci când făceam vreo boroboaţă mai serioasă, scotea briceagul din buzunarul treningului şi ţi-l întindea:
- Du-te în parc şi taieţi o nuia!
Mergeai plângând cu gândul la ce-o să te aştepte şi-ţi alegeai nuiaua cu care să fii bătut: din plop că se rupea mai repede, dar ustura mai tare că era flexibilă, din arţar că nu-ţi ardea pielea aşa de tare după lovitură, sau din salcie că se îndoia şi nu avea multă forţă în lovitură.
-Mişcă! Mişcă, n-o să te aşteptăm toată ziua! Striga profu’ după gardul unde te aştepta supliciul.
Săreai înapoi gardul din scânduri de brad vechi, care avusese o dată culoarea albă de la varul cu care fusese văruit, în porţiunea dinspre strada Libertăţii, unde era mai scund şi mai rupt de noi copiii din mahala, care-l încălecam vara să ajungem la agudele ce sclipeau ca niste steluţe negre pe crengile copacului aplecat peste gard şi te prezentai în faţa călăului. După cum avea chef îţi cerea să întinzi palma, sau să te întorci cu spatele la el, pentru a te plesni la palmă, pe fund sau peste coapse. Asta vara, că iarna rigla era obiectul de tortură al elevilor indisciplinaţi. Nu rigla de 30 de cm, pe care o purtai în ghiozdan alături de compas, raportor şi echer, ci rigla mare de aprope un metru, cu care venea doamna de matematică la ore.
-Întinde palma! Jap-jap! Plesnea sângele sub piele şi săreau lacrimile din ochi de durere. Dacă greşeala era mare, căpătai 10 bucăţi, sau multipli de zece, sau şi mai rău erai bătut cu cantul, nu cu latul liniei. Ori umilinţa era şi mai mare pentru că toate astea se întâmplau în faţa colegilor şi mai ales a fetelor, colegi înşiraţi în formaţie de ia pe patru, în curtea şcolii, în şorturi negre şi cu maieuri albe.
- Mama voastră de derbedei, bag eu disciplina în voi animalelor!
Ciudat era că deşi toata lumea ştia că profesorul de sport bate elevii, îi trage de urechi desprinzându-le lobulul urechii, sau lovindu-i în cap cu vârful degetelor strânse în pumn, în ceea ce el numea castană, nimeni nu lua nici-o măsură, ba dimpotrivă şi ceilalţi profesori întocmeau metodic liste cu elevii care vorbeau la ore, sau făceau alte obrăznicii, pe care le înmânau sportivului torţionar, care te chema apoi la cancelarie, exact în momentul când suna de intrare la ore şi profesorii grăbiţi îşi luau la subraţ cataloagele învelite în pânză de drapel roşu şi goleau cancelaria să nu fie martori la orori. Pe masa lungă de şedinţe acoperită cu catifea roşie, rămânea numai catalogul clasei care avea sportul trecut în program, câteva călimări cu cerneală albastră şi roşie din cea folosită la corectat teze, linia, sau după anotimp o nuia serioasă, dintr-un lemn verde, elastic, flexibil ca un bambus şi destul de lung pentru a-i ajunge din urmă şi pe cei care după primele lovituri dezertau şi cu lacrimi de durere ţâşneau departe de odiosul obiect. Şi peste toate trona el stăpânul absolut al riglei şi al nuielei şi al nostru, îmbrăcat în veşnicul trening cu însemnele unui club sportiv, sau în şort şi tricou, tuns ca la  miliţie şi fornăind pe nasul zdrobit de pumnii pe care-i încasase în viaţa sa sportivă şi pe care ni-i împartăşea acum cu darnicie în viaţa sa pedagocică..
- Ce ai de zis la reclamaţia doamnei cutare? De ce-ai vorbit în timpul orei tovarăşei cutare?
Şi fără să aştepte un răspuns, sau fără pic de milă pentru amărâtul din faţa lui palid şi sufocat de spaimă, începea să lovească. Una, două, şapte, nouă, câte credea el că meriţi pentru crima comisă, sau pentru modul cum îţi încasa-i pedeapsa: cu lacrimi în ochi, înghiţindu-le cu noduri, urlând de durere şi cerând iertare şi promiţând de zor că nu mai fac, sau bodogănind blesteme şi ameninţări cu taţi reali, sau imaginari, fraţi mai mici, sau mai mari, care să vina şi să-l tăvălească prin cancelarie, sau să-i învineţescă ochii, aşa cum ne învineţea el nouă palmele şi fesele. Plecai apoi târâş, grabiş, mergând bocind pe lângă pereţii de pe coridoarele întunecoase, pavoazaţi festiv cu portretele Comitetului Central şi cele ale lui Marx, Engels şi Lenin, în clasă, la ora de la care fuseseşi scos, în hohotele de râs ale colegilor, care te vedeau mototolit bine şi se bucurau că nu sunt ei în locul tău şi sub privirea indiferentă a profesoarei de la catedră, iritată mai mult de faptul că-şi întrerupsese ascultarea altui elev din cauza ta, decât de tratamentul la cere fuseseşi supus şi ale cărui urme roşii-vineţii încercai să le ascunzi sub poala hainei sau la spate.
N-am spus niciodată nimănui de ce eram calul de bătaie preferat al profesorului meu de sport. Dar am să spun acum.
Să fi fost prin clasa a şasea, când după ore, din curtea şcolii, am văzut la vecinii noştri muncitorii de la intreprinderea de pe strada Movilei, cum aruncau la gunoi nişte resturi de placband grozave, numai bune de făcut săbii din ele, aşa că după ce mi-am lăsat ghiozdanul acasă, m-am reîntors la şcoală pentru o incursiune peste gardul de beton care separa şcoala de curtea de gunoi a intreprinderii. Era târziu, toţi elevii şi profesorii erau plecaţi, doar Trabantul profesorului de sport era parcat sub cei doi arţari bătrâni din curtea şcolii, unde stătea de obicei şi unde cu un an sau doi înainte, proaspeţii absolvenţi eliberaţi de coşmarul nuielei, îi plătiseră o poliţă tartorului, mutându-i maşina pe sus între doi copaci, de fusese nevoie de un stivuitor s-o scoată de acolo. Mă fofilasem sub geamurile cancelariei şi studiasem obscuritatea din altarul profesorilor, dar nu era nimeni şi atunci împins de diavol din spate, m-am căţărat pe nişte bănci vechi aruncate lângă zidul şcolii şi m-am uitat pe geamlâcul magaziei de materiale didactice, o încăpere misterioasa a şcolii, plină de planşe desenate, hărţi geografice si istorice, drapele şi plancarde de defilare, aparate bizare de fizică, globuri pământeşti, sticle cu substante chimice, plase de volei, mingi şi saltele medicinale pe care le hămăleam în fiecare iarnă pe holul şcolii, cănd nu se putea ţine sportul afară şi cănd făceam sărituri. Ori pe una din saltelele noastre de sport, cu şortul dat în vine profesorul de sport gâfâia prăbuşit asupra profesoarei de muzică care-şi desfăcuse larg şi întinse picioarele încălţate în sandale.
Am sărit de pe banca veche îngrozit, nu atât de ce văzusem, ci mai ales de ce mi s-ar fi putut întâmpla dacă mă vedea proful de sport, provocând o cascadă de sunete şi zgomote în căderea mea şi am rupt-o la fugă spre adăpostul copacilor de pe strada Morilor şi nu m-am oprit până acasă. Uitasem de săbii, de placband, de toate, nu-mi mai trebuia nimic, decât siguranţa pe care mi-o oferea casa părintescă şi familia.
Zilele următoare a făcut anchetă, discretă, dar anchetă, ţinând mereu în mână ca pe un corp delict un capăt de placband abandonat de mine şi iscodind şefii de clasă, comandanţii de grupă şi de detaşament de pionier şi limbile, acei copii care turnau la profesori tot ce se întâmpla în şcoală. Dar n-a aflat nimic, norocul meu că fusesem singur. Dar fiindcă m-a bănuit şi-a scos pârleala ori de câte ori avea ocazia şi asta până am plecat din acea clasă şi din acea şcoală.

joi, 2 mai 2013

Operaţiunea „MOV”


Nici nu dădea firul ierbii ca lumea în perioada socialismului, că în toate casele începea pregătirea „operaţiunii MOV” (Miel-Ouă-Vin), pentru Paşte. Cum nu se găsea nimic din componentele mesei de sărbători pascale, cu mult înainte de Învierea Domnului trebuia să te îngrijeşti ca să ai ce pune pe masă familiei şi invitaţilor. 
Ori elementul cel mai căutat era mielul, fiul oii, sau în lipsă iedul, fiul caprei. Nu se găseau nici unul nici altul „la liber” şi nici „la cotă”, aşa că trebuia căutat. Şi unde să-l cauţi dacă nu la ţară? Luai trenul, sau „rata”, iar dacă aveai luată cota de benzină, Dacia personală şi plecai pe coclauri pe la stâne şi sălaşuri după miel. Dacă în copilăria mea tata cumpăra miel viu de Paşte din piaţă, direct de la ciobanii colhozurilor din jurul oraşului, când mi-a venit mie rândul să joc rolul de tată, obţinerea preţiosului animal era o adevarată aventură. Ciobanii, pe care nu dădeai doi bani tot anul, deveneau persoane foarte importante şi adesea preţioase, la care trebuiai să te duci cu căciula într-o mână şi cu banii în cealaltă, poate s-or îndura să-ţi vândă vreun miel, eventual să-l şi taie şi să-l şi jupoaie, să te scuteasca pe tine de efectuarea acestor operaţii barbare în baia locuinţei. Dădeai pe miel cât nu făcea, numai să-l ai. Unde Doamne iată-mă se duceau mieii româneşti de nu ajungeau în magazine, ştia numai conducerea de partid şi de stat. TIR-uri întregi de berbecuţi, miei şi oi, treceau zilnic spre şoşelele Constanţei, luând calea Turciei sau a Egiptului cu vapoarele. Se zvonea că un post de cioban pe vapor, care să îngrijească oile cât dura traversarea Mării Negre şi drumul spre porturile Arabiei, se vindea cu zeci de mii de lei, iar pentru drumurile spre Libia lui Ghadafi la dublu, că dintr-un voiaj te puteai umple de aur ieftin din bazare, cu care să te faci om ajuns acasă.
Aşa ca nu se găsea carne de miel în magazine nici să tragi cu tunul. Şi te aprovizionai de la ciobani. Cântărire după ochi, sănătate probabilă, că nimeni nu trecea miei la sacrificare printr-un serviciu veterinar, dar aveai garanţia că puneai pe masa copiilor de Paşte un picior de miel şi nu unul de câine, cumpărat la repezeală în spatele unei pieţe murdare, dintr-un portbagaj. Puteai confirma, dacă nevasta comenta ca mielul are un gust ciudat, că mănâncă miel, că doar îl văzuseşi viu şi nevătămat lânga mama lui, sugând ca un miel blând ce era, de la două oi.
Mai era o problemă cu transportul mielului, sau a mieilor, dacă aveai mai mulţi, unul pentru tine, altul pentru cumătra, care mai stătea cu copilul când te duceai sa vezi un film la videa la prieteni şi altul pentru vecinul care era finul tatălui ciobanului, sau nepotul şefului grajdului unde se ţineau miei, sau ginerele şefului de post din comuna prin care treceai, că şi asta conta. Mult. Te oprea miliţia „la borcan”. Fiecare intrare şi ieşire dintr-o localitate mai mare avea „borcan”, un post de miliţie, în general folosit de miliţienii de la circulaţie, dar care de sărbatori erau si ei plecaţi după operaţiunea „MOV”, aşa ca la borcane erau alţi tablagii, gata să-ţi cotrobăie prin portbagaj.
            - Actele la control va rugăm!
            - Poftiţi.
            - Ce aveţi în porbagaj?
            - Nimic.
            - Cum nimic tovaraşe?
            - Păi nimic din ce v-ar interesa. E por’bagajul maşinii mele proprietate personală şi nu aveţi ce să căutaţi în ea, fără mandat de percheziţie.
Dacă te ţineau cheutorile nadragilor să le arunci fraza cu percheziţia, miliţienii se mai uitau o dată lung la tine să vadă: „De unde-l cunosc eu pe ăsta...? N-o fi...ală?”, mai aruncau o privire în documente, sau cereau o legitimaţie de serviciu ceva, pentru edificare şi daca vedeau ca eşti „om al muncii”, sau „fiul ploii”, aruncau ultima găselniţă în materie de cotrobăit prin maşină:
-   Păi eu vă rog să-mi arătaţi roata de rezervă (sau triungiul reflectorizant, după caz).
Volen-nolens, deschideai portbagajul şi dădea cu ochii de miel (miei). Începea spectacolul ieftin în care miliţianul nu avea ce să-ţi facă întrucât n-avea baza legală, aşa ca mai mult improviza, iar tu nu aveai acte pe carnea de miel, ca nu avea cine să-ţi dea, ciobanul? Şi după parlamentări, negocieri, eventual o mica atenţie, un Kent acolo, sau eventual un săpun, pentru „doamna”, plecai fericit cu mielul acasă să-l tranşezi pe masă în bucătărie cu toporişca de bătut şniţele, să auda toată scara blocului ca te-ai asigurat cu mielul de Paşte.
Pe urmă ouăle. Ne se găseau, sau se găseau rar, doar „la cota”: un ou pe săptămână, 4 pe lună, adică 16 ouă la 4 persoane pe lună. Ce să faci cu 16 ouă mai întâi: să le vopseşti? Să le pui la cozonac? Să le pui la drob? Oricum nu-ţi ajungeau de nici un fel si atunci porneai din timp secveţa „O” a operaţiunii MOV. 
Dădeai şfoară în ţară, pe la rudele mai sărace din satul bunicii, care te căutau să le aranjezi o internare la spital, sau o intrare la văru’Lili care era secretar de partid şi şef de sindicat pe platforma CSG, poate le dă ceva de lucru şi o locuinţă ceva, macar la garsoniere..., sau pe la cunoştinţe, vecini, sau amici, care ştiau pe cineva care creştea găini pentru ouă aproape în clandestinitate, că dacă te ştia satul, trebuia să dai cotă de ouă la cooperativă. În cel mai rău caz apelai la un „patro(h)oţ” care lucra pe la Avicola şi care fura azi un ou....mâine un carton de ouă, sau două, să mai dea şi la nefericiţii care nu lucrau în industria găinilor de ouă.
Indiferent de sursă, în joia mare a Paştelui trebuia să le vopseşti. Şi aici era o problemă, că nu prea era vopsea de ouă. Celebra vopsea „Gallus” pentru ouă era o raritate, aşa ca oamenii mai improvizau: foi de ceapă pentru galben, sineală pentru albastru, mai greu era cu roşu, dar şi aici se rezolva: dacă n-aveam eu o cunoştinţă tipograf, avea cumnatul meu, sau naşul tău şi vopseam ouăle cu vopsea de tipografie, din anilină. Nu ştiu cât de toxică era, dar ştiu că vopsea bine, uniform şi dacă aveai şi o bucăţică de slănină să le freci după ce le vopseai, ouăle arătau ca după revistă. După revistă germană, sau austriacă, că la noi în statul comunist Pastele nu era o sărbătoare şi toate obiceiurile legate de Înviere erau tabu. În noaptea Învierii se ţineau spectacole gratuite cu muzică populară, sau folk, până noaptea târziu ca tinerii să nu meargă la biserică. Cenaclul „Flacara al tineretului revoluţionar” era prezent pe stadioane şi devia lumea de la tradiţionalul ocol de trei ori al bisericii din noaptea de Denie. Ca elev mă îmbrăcam la Înviere cu o haină fără matricolă pe ea că erau directori de şcoală atât de îndoctrinaţi încât notau nr. matricol şi şcoala din care proveneai dacă te vedeau la slujbă şi apoi să te critice în şedinţele UTC. Student fiind mergeam fără frică la Înviere, deşi mă întâlneam cu profesorul de socialism ştiinţific care venea regulat la slujbă să-şi înregistreze studenţii pe răboj pentru a le micşora nota de la examen. Culmea îl chema...Crăciun!
În fine „in vino veritas”, era numai un proverb latin frumos şi o strofă din cântecul studenţesc „adevaru-i doar în vin spune un vechi proverb latin, hai să bem şi să ne-nveselim”(Marin Cornea: „Sunt student şi n-am un ban”).
Găseai vin dacă supravegheai atent cramele şi magazinele gostat să vezi când se „bagă” vin vărsat. Poate aveai noroc şi puteai să cumperi înainte de a fi „botezat”, adică înmulţit cu apă. În definitiv şi Mântuitorul a înmulţit doi peşti şi cinci pâini, aşa că gestionarii de butoaie înmulţeau vinul adăugându-i apă. Adică încă adăugându-i apă, că el era deja apă + alcool + drojdie de vin = vin de masă („cine-l bea rapid şi varsă”). Dacă nu aveai o rudă la ţară de unde să-ţi aduci un vin din strugurii mult iubiţi de români: „căpşunică”, „nohan”, „hibrid”, „1001”. „tirează” etc. varietăţi din care se făcea vinul poreclit „molan”, sau de către intelectuali: „moulan rouge”, un vin greu, „negru ca păcatul greu”, care păta tot inclusiv definitiv feţele de masă şi buzele băutorilor, trăgeai cu ochiul când „venea” vin la alimentara din colţ, sau mai degrabă la restaurantul unde făcuseşi nunta cu dar cu ani în urmă. Iar dacă nici aici nu se putea, apelai la un MAT. Maturile erau secţiile de prelucrare a strugurilor şi vinurilor din comunele care aveau plantaţii de struguri pentru vinificaţie. Cel puţin la noi în judeţul Galaţi cred ca erau pe puţin 50 de maturi. Toata aparţineu de IVV, Intreprinderea Viei şi Vinului şi toate erau depozite uriaşe de vinuri. În preajma sărbătorilor legale sau a celor religioase se înmulţeau „controalele în teritoriu”. Miliţieni, securişti, activişti, şefi de instituţii judeţene, ştabi mai mari sau mai mici, plecau „în controale” care vizau în special comune cu maturi. Sau cu stâne. Sau cu ferme de pasări. Adică comune MOV.
Dar V-ul era bătaia peştelui. Eu care am avut ghinionul (?!) să lucrez într-o comună în care matul era vecin cu dispensarul trebuia să stau la program şi-n Ajun şi-n Vinerea Mare că nu se ştia cine vine pe la mat. Directorul Direcţiei sanitare trimitea şoferul, dar alţii veneau „în control” şi erau mulţi metodologi, pe probleme de obstetrică, de medicina muncii, de boli cronice, de sanepid, etc. Toţi cu bidoane: de 3 litri (casetofoane), de 5 litri (magnetotoane), de 10 litri (televizoare), sau chiar de 20 de litri (maşini de spălat). Că PET-uri încă nu erau, au apărut „după”.
Nici nu ştiu de unde vecinul meu din curtea matului, şeful Costică, făcea rost de atâta vin, pentru atâta lume însetată. Dar zahărul pentru el nu era o problemă, apa se spunea că e cea mai bună de făcut vin din zona Dealu’ Bujorului, iar drojdie de vin era cât vrei. Odată striga la nea Melu, cel cu mâinile lungi ca de urangutan, (de la atâtea bidoane cărate in portbagajele şmecherilor):
-         Cât mai avem în 34?
-         Vreo doua mii şefu’.
-         Păi tre’ să facem!
-         Facem şefu! Ce facem: fetescă, muscat, sau rizling?
-         Păi eu zic că riesling, că cererea-i mare.
-         Rizling şefu!
Şi riesling se făcea, pentru a umple burdihanele lui Setilă şi ale lui Flămânzilă de la „centru”.
Primeam şi eu în semn de respect că mă sacrificam până seara târziu pe altarul lui Aesculap la lumina lămpii şi ca eram prieten cu dom’ Costică. Dar nu bombe ci vin „de prim secretar” cum zicea nea Melu. Galben auriu, parfumat, cu buchet elegant şi aromă de dealuri arse de soare şi de brume. Uneori când mai pierdeam „rata” dom’ Costică mă mai lua cu Dacia lui spre casă. Umbla indiferent de vreme, viscol, duminici „cu soţ sau fără soţ”, avea la el cheia care deschidea toate porţile împărăţiei, inclusiv pe cea a circulaţiei.
Când toate ţintele operaţiunii MOV arau atinse, mergeai seara la Înviere, aduceai lumina în casă în căuşul palmei şi gustai câte un ou roşu fiert după ce ciocneai cu cei dragi. Dimineaţa puneai copiii să se spele pe ochi cu apa rece şi să se frece cu un ou roşu pe obraji, să fie sănătoşi şi puneai apoi mielul la cuptor, fript, să-l mănânci cu salată orientala (ca la soacra-mea acasă), sau cu salata verde (ca la maică-mea acasă) şi să bei după el un pahar de vin, vorba lui sucru-meu, Dumnezeu să-l ierte, „să nu se supere mielul, şi să ştie ca l-a mâncat un om şi nu un câine.”

vineri, 29 martie 2013

Obrazul subţire..cu kentuiala se ţine


Prin anii ’60 apăruse moda „fâşului” o haină lungă şi subţire, dintr-un material impermeabil, care scotea un sunet de fâşâit la orice mişcare. Aceste impermeabile au cucerit imediat toată suflarea românească, devenind ultima modă pe străzile ţării.  Le purtau artiştii, cucoanele, funcţionarii şi după o perioadă de timpm când au devenit foarte ieftine şi noi elevii. Erau subţiri, uşoare, le puteai pături până încăpeau într-un pumn, sau în buzunar. Se rupeau repede, dar pericolul cel mai mare erau ţigările aprinse, care făceau găuri uriaşe în material, de aceea lumea care stătea la rând, la un film de exemplu, îşi scotea fâşul şi-l ţinea pe braţ, ca pe un "prieten drag ne cunoaştem de-o viaţă".
Pe urmă, după ce fâşul a dispărut din peisaj, cel mai la modă cadou pe care puteai să-l oferi cuiva era un ceas. Cele mai căutate erau ceasurile elveţiene „Atlantic”, sau cele germane „Anker”. Se aduceau de vaporeni cu sutele, iar cât de elveţiene erau, era greu de zis: Mafia italiană falsifica la greu ceasuri elveţiene pe care le vindea la kilogram prin pieţele porturilor occidentale. Am şi acum prin sertare primul meu ceas „Atlantic” cu cadran negru (ultima modă), pe care l-am primit de la părinţi la împlinirea vârstei de 14 ani. „Atlanticurile”, „Ankerurile’, „Doxa” au scos din circuit ceasurile ruseşti, singurele ceasuri de mână care se găseau în acei ani în comerţ: „Chaika”, „Poljot”, „Sputnik”, „Pobeda”, sau „Vostok”. De toate aceste ceasuri fie ele ruseşti, fie occidentale se ocupa o întreagă armată de meseriaşi, acum pe cale de dispariţie: ceasornicarii.
După fâşuri şi ceasuri a venit moda „materialelor”, adică a cupoanelor de ţesături pentru rochii, bluze şi fuste. La început a cucerit piaţa românească „supraelasticul”, un material textil sintetic care se mula perfect pe corp şi care întins revenea la dimensiunea iniţială. Am avut şi eu mai multe malete pe gât din supraelastic, pe care le purtam la şcoală. Dar marea majoritate a supraelasticelor se vindeau sub formă de cupoane, direct din casele vaporenilor. Multicolore, de diferite grosimi, cu structuri interesante, materialele au dominat piaţa neagră timp de decenii. După „supraelastic” a venit moda „scai” un fel de plastic care imita pielea şi din care se făceau haine moi şi lucioase în culori pastel. Mai târziu a venit la rând: „tergalul”, a „nylonul”, „lycra”, matasea şi dantelele. Sulurile de mohair şi de angora erau la mare căutare, din ele se tricotau pulovere, fulare şi mănuşi.
Nu-mi amintesc să fi fost la mare căutare până-n anii ’70 blugii. Abia cănd eram prin liceu au apărut pe stradă oameni îmbrăcaţi în „dangarezi”, blugi strâmţi ca un burlan, dintr-un material tare şi rezistent. Prima mea pereche de blugi Levi Strauss „stătea în picioare” când era udată. Pe urmă blugii strâmţi au fost înlocuiţi de cei „trapezi”, largi jos cât de mare era talpa pantofului şi la care se adăuga drept ornament, ½ de fermuar metalic cu zimţii în jos, să nu se roadă tivul pantalonului târât pe pământ. De duri ce erau după câteva săptămâni de purtat nu mai aveai păr pe picioare, iar invariabil până se decolorau pantalonii prin spălare, chiloţii albi se colorau în bleu după fiecare purtare. Când a apărut moda hippie, a blugilor rupţi şi roşi, blugii noi se „învecheau” prin frecare cu peria de paie, cu o piatră de râu, sau chiar cu o cărămidă sau o bucată de BCA.
Când prin anii ’80 au început sa dispară din rafturile magazinelor una-alta, o serie de lucruri au devenit monedă de schimb pe piaţa serviciilor, fie ele oficiale sau nu: cafeaua şi ţigările de import.
Ambele produse se cumpărau din shopuri, magazinele cu valută din ţară, sau se aduceau de afară de vaporeni. Mai veneau în cantitate mica şi la „pachet”, trimise de rudele care lucrau, sau erau stabilite în străinătate. Cele mai cunoscute mărci de cafea erau: „Alvorada” şi „Wiener”, ambele austriece. Ambalate în pungi de staniol aurii, colorate frumos, pungile de cafea erau marfa cu cea mai mare trecere la cei de care depindeai pentru efectuarea unui serviciu, unei intervenţii, sau unui acces la o autoritate. La fel şi cu ţigările străine. „Kent”, „Marlboro”, „Salem”, „Dunhill”, „Pall Mall” şi altele, în majoritate americane, erau monedă cvasi-oficială pe piaţa serviciilor.
Mergeai la service cu Dacia, (că alte maşini erau o raritate), luai cu tine câte 2-3 pachete de ţigări că aveai nevoie: unul pentru meşterul care-ţi repara maşina, altul pentru şeful lui care-ţi dădea aprobare să scoti nu ştiu ce piesă care nu se găsea din magazie şi altul pentru magazioneră, ca să „găsească” piesa de care aveai nevoie. Şi niciodată nu era nimic, dar totdeauna cu bunăvoinţă şi un pachet de „Kent” găseai piesa potrivită. Şi aşa era peste tot şi la şcoală şi la doctor şi la miliţie şi la alimentara din colţ, c-a să apuci să prinzi 2 pui la kilogram la raţie, în loc de 3 pui vineţi la kilogram şi la magazinul de chimicale să poţi obţine o cutie cu detergent, sau câteva suluri de hârtie igienică.
Acu’ să nu credeţi cumva că vânzătoarele de la „Aprozar” sau cele de la „Gostat” fumau ţigări străine, sau beau cafea naturală în loc de „nechezol”! Nu, de la ele ţigările mergeau mai departe, la coafeza care îi punea permanent, care se găsea foarte rar fiindcă se aducea prin contrabanda din Ungaria şi din Bulgaria, la educatoarea copilului de la grădiniţă, la şeful de la aprovizionare care dădea aprobare pentru marfă, la meşterul de aspiratoare care-ţi repara aspiratorul „Practic” sau pe cel „Ideal”, că alte mărci nu se găseau. Şi ciclul se continua. Bineînţeles că erau şi unii oameni în afara ciclului, la care ţigarile sau cafeaua intrau într-un impas circulator şi erau consumate: la şefii cu obraz subţire, vorba zicalei: „Obrazul subţire cu kentuială se ţine”. Nu exista birou de şef ceva mai mare, fie el de la sindicat, fie de la partid, fie de la o intreprindere, să nu reverse afară pe uşa capitonată cu vinilin, rotocoale de fum de tutun americal, sau mirosuri de alvorade. Mai fumau chirurgii, poliţiştii, procurorii, judecătorii şi avocaţii şi chiar preoţii: „ce să fac tată, am primit la o pomană un pachet de Dunhill şi a trebuit să-l fumez aşa acasă, una câte una, la o cafeluţă, doar nu puteam să-l dau mai departe, ştii eu sunt preot şi preoţii sunt obişnuiţi numai să ia, nu să şi dea”.
Mai fumau corpurile de control ale ministerelor. Controlul financiar şi poliţia economică. Şefii din comisiile de bacalaureat sau de „treaptă” (de liceu). Cei care dădeau aprobari de lemne, de televizoare color, de haine de blană "Alain Delon", sau de excursii în străinatate. Sau cei care aprobau pentru intreprinderi achiziţia de Dacii, sau de ARO. Sau şefii de la butelii şi cei de la PECO.
Dar multe din pachetele de ţigări nu se fumau. Se primeau, se puneau în şifonier lângă punga cu cafea „Alvorada” şi săpunul „Lux”, printre feţele de masă, sau pernele de atlas, care se schimbau numai de sărbători. Uneori la naftalină că făceau ale dracului ţigări nişte gărgăriţe mici ca nişte carii, care dădeau găuri în ţigarete şi nu se mai puteau fuma. Aşa că mai bine le puneai la naftalină, că era ieftină, i se spunea chiar "ieftilină" se fura din combinat de la U.C.C., era aproape la fel de ieftină ca şi fosfatul care tot din combinat se fura si care era folosit la spălat rufe. În definitiv ţigările erau pentru dat, nu pentru fumat, „i-a mai dăi în măsa pe ăştia cu chentanele lor că nu se mai satură!”
Ţigările străine aveau ca orice monedă diviziuni: baxul, cartonul, pachetul, ţigara şi „fumul”. Baxul avea de obicei 50 de cartuşe de ţigări, cartonul 10 pachete, pachetul 20 de ţigări şi ţigara vreo 15-20 de fumuri. Ştiu asta din experienţă proprie, la noi la WC-ul de băieţi de la liceul în care învăţam, cunoscut sub numele de „Tropicana”, făceam” poştă” câte o ţigară pe care dădeam 1 leu, (leul dat de parinti pentru covrig), la colegii noştri "furnizori", cum era celebrul „Jimmy Marocanul”, din care trăgeam cu sete, dar şi cu multă atenţie, că la cine cădea scrumul, ăla plătea ţigara. Un „fum" erai obligat să dai şi golanilor din cartier, sau din centru ca să fii în siguranţă. Uneori dădeai toată ţigara, după ce ţi-o umplea de scuipat, de-a dracului.
Nu ştiu cine primea şpaga un baxuri de ţigări. Era deasupra orizontului meu de cuprindere a vieţii din acea perioadă. Dar ştiu cine primea câte un cartuş. De exemplu medicul cu care mi-a născut soţia. Sau şeful de la „circulaţie” care-mi luase carnetul de şofer că l-am semnalizat cu farurile când nu mi-a acordat prioritate. Sau directoarea de la Direcţia sanitară care prelungea detaşarea soţiei mele de la ţară la o circă din oraş, pe vremea când fiul nostru era foarte mic. Sau directorul care mi-a aprobat instalarea unui telefon. Pe cei cărora le-am dat câte un pachet nu-i mai amintesc, că mi-ar lua multe pagini şi aş avea nevoie şi de o stimulare a memoriei. Erau foarte mulţi.
E drept că pe piaţă erau şi alte ţigări. Prin cooperaţie şi pe la restaurante mai găseai pe sub mână ţigări din „ţările vecine şi prietene”, adică „B.T.” bulgăresc, „D.S.” albanez, „Golden Deer”, „Two horses”, „White Horses”, "Ancient porcelain", chinezeşti. (Luaţi ca atare expresia „ţări vecine si prietene” adică China, sau Albania, dar expresia era atât de încetăţenită în limbajul de lemn, încât o auzeam frecvent la radio şi la televizor, de exemplu: „vizita de lucru a tovarăşului Nicolae Ceuşescu în ţara vecină şi prietenă Coreea de Nord”).
Dar nici astea nu erau pentru toată lumea, ci numai pentru cei care aveau o cât de mică relaţie, sau dădeau o mică şpagă. Altfel fumai „Carpaţi”, „Mărăşeşti”, „Naţionale”, sau în cel mai bun caz „Litoral” (5 lei pachetul), „Amiral”(6 lei pachetul), sau „Snagov” (8 lei pachetul). Mai găseai o şfoară prin ţigară, o bucată de lemn, sau o tijă din tulpina plantei de tutun, se mai dezlipea filtrul şi cădea, sau ţigara nu ardea, sau se stingea.
Dar nu te obliga nimeni să fumezi, mai ales porcăriile alea din anii ’80. Nici acum nu ştiu cum de nu erau „pe cotă”, ca la puşcărie şi cum de se mai găseau. Probabil erau atât de proaste că nu le dorea nimeni, nici ruşii, nici chinezii, nici măcar albanezii.
Cănd la sfârşitul anilor ’80 nu se mai găsea nimic, orice fleac adus de „afară” avea mare trecere. Jucăriile chinezeşti, parfumurile bulgareşti, kao-sao-vang-ul vietnamez, ţigările greceşti, sau chiar ruseşti, coniacul „Karmel” din Israel, deodorantele ungureşti, coniacurile şi lichiorurile sârbeşti, sau ceasurile electronice japoneze vândute din maşinile poloneze. Părea că nu mai suntem capabili să facem nimic, să mai producem nimic, să reuşim nimic. Şi aşa şi era.
Colosul industrial românesc intrase în colaps. Siderurgia dezvoltată exagerat într-o ţară care nu dispunea de minereu de fier, petrochimia supradimensionată pe seama unor viitoare posibile exploatări de petrol libian, industria de maşini care scotea modele necompetitive vechi de 20-25 de ani, agricultura sufocată de lipsa de carburant şi de forţă de muncă, umflată festivist în cifre, dar incapabila să-şi hrăneasca propriul popor, au pus capăt singure comunismului din România. Chiar fără ajutorul „dezinteresat” al „agenturilor străine”, comunismul din România tot ar fi căzut în câţiva ani, pentru că era ca şi imperiul lui Nabucodonosor un colos cu picioare de lut.

luni, 21 ianuarie 2013

Practică agricolă, de la soia la mere, cu trecere prin păpuşoi.

Prima oară când am văzut cum arată soia a fost atunci când am mers în practica agricolă cu şcoala în clasa a IX a de liceu.
Ne-am îmbarcat în nişte autobuze hârbuite ale I.T.L.G. şi ticsiţi ca nişte sardele într-o cutie de conserve, am călătorit până la I.A.S. Folteşti, la vreo 30 kilometri de Galaţi unde am fost debarcaţi în curtea unei ferme. De jur imprejur pe sute de hectare se vedeau numai culturi agricole, lanuri de porumb, parcele uriaşe de sfecla furajeră şi undeva spre orizont, uşor vălurite, dealurile de peste Prut din Basarabia. În faţa locului unde fusesem lăsaţi de autobuz se întindea un fost grajd de vite, acum transformat în dormitoare pentru elevii care veneau în practica agricolă şi pentru militarii în termen, care aproape obligatoriu, în fiecare toamnă erau dirijaţi la "munci agricole".
Şi după ce ne-am cazat şi am făcut cunoştinţă şi cu "delicioasele" preparate culinare locale, voi numi aici borşul de fasole şi varza cu carne din conservă, (unde vizibilă era doar varza) şi după ce ne-am petrecut jumătate din seară încasând glume proaste de la elevii mai mari, sau fumând în dosul grajdului ajuns dormitor, aveam sa fac cunoştinţă a doua zi cu soia.
Imaginaţi-vă un câmp nesfârşit plin cu şiruri de plante uscate de culoare cafenie, înalte cam până la genunchi, pline de păstai de aceiaşi culoare, acoperite cu nişte perişori tari si ascuţiţi care-ţi intra în pielea degetelor. Tehnologia e simplă şi ne-o explică un tovarăş brigadier, adjunct de şef de fermă: se strâng păstăile de soia între degete, se culeg boabele care se pun într-o găleată de plastic, iar când se adună toate boabele, se smulge din pământ planta uscată şi se depozitează în grămezi la capătul tarlalei. Simplu!
Aşadar supravegheaţi de profesori, trecem la treabă, mai bine zis încercăm. Păstăile uscate de soia sunt lemnoase, se desfac destul de greu, te înţeapă şi în câteva minute buricul degetelor se face roşu de durere şi de sânge. Şi mai greu este când trebuie să smulgi planta uscată din pământ: perii de pe tulpină sunt mai groşi decât cei de pe păstăi, iar după degete vine şi rândul palmelor să arate înţepate şi beşicate. Începem să protestăm, mai cu jumătate de gură, mai serios la profesori şi să cerem mănuşi, dar suntem trimişi la plimbare şi repeziţi. Atunci improvizăm din ce avem pe la noi, cârpe, să ne protejăm mâinile, o batistă, o bască, iar unii care n-au nici batistă nici bască, intră în lanul de porumb alăturat ca şi cum şi-ar face nevoile şi se întorc cu chiloţii îndesaţi în buzunar să nu-i vadă colegii, pe care-i vor folosi să-şi protejeze mâinile. Lângă mine este un băiat de la ţară, care nu se prea sinchiseşte de ţepi şi de alea, merge destul de repede de la o tufa la alta şi curând mi-o ia înainte cu mult. Când se opreşte sa bea apa din bidonul de plastic adus la capătul tarlalei intru în vorbă cu el. E de pe aici din zonă şi i s-a promis că dacă-şi face porţia şi ceva în plus, va putea merge seara la el acasă, într-un sat care se vede în departare şi unde taică-su lucrează ca tractorist cu condiţia să-i aducă la sfârşit de săptămână o găină dirigintelui.
Îl întreb, "la dracu' cu soia asta, nu se poate culege şi altfel?" şi el râde la mine cu toata gura şi-mi explică:
- Păi ce facem noi ţine loc de mai multe combine şi de mai multe operaţii agricole: recoltare, treierat, eliberat terenul. Face IAS-ul economie!
Am să ţin minte toată viaţa chinul cu recoltarea păstăilor de soia. În clasa a X-a ne-au dus la sfeclă la IAS Frumuşiţa. Ne-am bucurat că n-am ajuns iar la soia, la sfeclă e mai uşor: dai cu piciorul în sfeclă până o clatini bine din pământ, apoi o apuci de frunze şi o tragi din pământ afară. Tai cu un cosor frunzele şi arunci sfecla direct în remorca tractorului, sau când acesta lipseşte, într-o grămadă. Mai ne şi distrăm între noi când nu ne văd profesorii, pasând ca la rugbi câte o căpăţână de sfeclă şi apoi punctând la o tuşă imaginară. E mai bine la sfeclă decât la soia, dar este un dezavantaj: tot aruncând sfeclele în tractor te umpli de pământ şi de praf, iar la dormitorul IAS Frumuşiţa nu este baie, ci doar un jgheab din tablă zincată, care are câteva robinete prin care se scurge apa dintr-un rezervor. Dacă te scoli devreme dimineaţa, poţi să mai prinzi apă cu care să te speli, dacă nu, rămâi aşa îngălat toată ziua.
Aşa că cel mai bine a fost la recoltat porumb, în clasa a XI-a, la IAS Brateş. Am primit fiecare câte două rânduri alăturate, de pe care culegem ştiuleţii de porumb, pe care-i azvârlim apoi într-o grămadă comună, iar mai târziu îi adunăm şi-i punem într-un tractor cu remorcă. A fost mult mai bine, până când nu ştiu cine-a venit cu ideea idioată să arunce cu ştiuleţi de porumb într-un coleg. Acela a ripostat, dar într-o direcţie greşită, a fost lovit un alt băiat care a aruncat şi el la rândul lui cu ştiuleţi, aşa ca bătaia cu ştiuleţi s-a generalizat, unii au fost loviţi printre care şi inginerul care ne instruise cu privire la potecţia muncii, ba chiar şi un profesor, care lăsase pe cineva corijent, aşa că am fost scoşi la marginea tarlalei şi mutaţi disciplinat la soia, unde plantele erau mai mici şi oricum nu puteai să arunci cu păstăi. Am să ţin minte a doua rundă la soia, mai ales că încasasem nu ştiu de la cine un ştiulete de păpuşoi în zona spatelui şi nu prea mă puteam apleca.
Pe urmă când am plecat la facultate am scăpat şi de soia şi de porumb şi de sfeclă. Universitatea din Tg. Mureş avea contract cu IAS Reghin, cel mai mare cultivator de mere din Ardeal, aşa că am fost trimişi la cules de mere. Culegeam merele de pe plantaţiile intensive pe şpalier ale fermelor şi le transportam la depozitul IAS-ului care era aproape de gară, gard în gard cu fabrica de bere. Ori această vecinătate a fost benefică ambelor părţi, berarii doreau mere, studenţii doreau bere, aşa că trocul a înflorit repede şi am învăţat şi eu că berea nu este doar poşirca care se vindea în Galaţi şi pe care n-o puteam suferi, ci o băutură grozavă mai ales dacă este rece.
Cam aşa era pe vremea "Împuşcatului". Dacă reţin că am intrat la liceu în 1967 şi muncile agricole pentru elevi, studenţi şi militari au ţinut până-n 1989, înseamnă că cel puţin două decenii, dacă nu mai mult, milioane de copii şi tineri erau siliţi să stea cu săptămânile în condiţii de cazare mizerabile, în foste grajduri sau în barăci, în patruri de foer suprapuse, să mănânce la cantine insalubre şi improvizate, alimente preparate ca vai de mama lor, de bucătărese care habar n-aveau ce-i aia un meniu, în condiţii de igienă precară şi de siguranţă discutabilă. Cunosc o grămadă de istorii de elevi care-au căzut din remorcă sau din tren, de profesori care-au fost călcaţi de maşini, de militari care-au făcut hepatită, păduchi, râie, sau care s-au schilodit pe câmpurile agriculturii socialiste multilateral dezvoltate.

vineri, 25 noiembrie 2011

Torna torna fratre! Adică toarnă-ţi aproapele, sau ghid practic de recunoaştere a celor care v-au turnat la Securitate.

Am scris pe un blog de al meu (dă click!) despre aceasta expresie probabil prima în limba română descoperită până acum.
Astăzi voi scrie despre turnătorii de la securitate, fără a intra în amănunte despre modul cum erau recrutaţi, cum erau plătiţi, sau altfel recompensaţi. Acest lucru a fost dezbătut în presa postrevoluţionară în fel şi chip, uneori destul de fantezist, aşa că nu mă bag în ce nu ştiu. N-am fost nici securist, nici informator sau colaborator al securităţii, aşa ca habar n-am ce căpătau indivizii în locul informaţiilor pe care le dădea organului comunist de represiune. La câteva luni dupa revoluţie, un coleg de serviciu, asistent medical la Sanepid şi făcut "mea culpa" şi le-a declarat colegilor că el a fost turnătorul la "Unchiul Secu" din compartimentul de epidemii al instituţiei. Îl prinseseră "băieţii cu ochi albaştri" cu o golănie legata de activitatea sa sportivă şi ca să scape, tipul a semnat contractul cu diavolul şi a început să "recite", dar din ce ne-a povestit nouă a început mai mult "să compună". Ofiţerul lui de legătură îi cerea mereu date dintr-un serviciu în care nu se întâmpla nimic, că nu avea ce să se întâmple. Mi-a plăcut nu francheţea tipului care s-a destăinuit sub presiunea remuşcărilor că-şi vânduse pe doi lei şi-o excursie la bulgari colegii, ci eleganţa cu care au primit colegii de birou vestea. Un alt asistent, evreu de felul lui, a râs şi-a zis că: "nu trebuia să ne spui că ştiam şi noi", iar altul l-a întrebat: "le-ai spus şi când am fost la curve amândoi în perioasa cqnd eram detaşaţi pe litoral ?". Ca o paranteză pot să vă spun că aflând că acest lucru n-a fost comunicat Securitaţii omul a respirat uşurat şi mi-a zis: "dom' doctor' toata viaţa mi-a fost mai frică de nevastă decât de securitate, că de călcat pe alături mai călcam, dar de lucrat contra regimului n-am lucrat niciodată că n-aveam de ce". Ori în situaţia colegului meu erau milioane de oameni în ţara românească care munceau, glumeau, făceau haz de necaz, sau poate cârcoteau şi mârâiau ca în bancul ală cu câinii din C.A.E.R., dar în rest rămâneau cetăţeni ai patriei socialiste chiar şi în pijama.
Aşadar cred ca existenţa unui număr aşa uriaş de colaboratori ai Securităţii a fost o prostie tipic românească, cea mai mare parte din acasta armată de milioane de indivizi nu avea ce spune şi probabil inventa şi el aşa cum inventa şi ofiţerul lui de legătură pentru a pune în practică expresia lui Caramitru devenită celebră: "Mircea fă-te că lucrezi!". Ce se putea afla de un amărât de asistent dintr-un Sanepid? Că nu este vaccin suficient pentru copii? Nici acum nu este. Ca aveam cazuri de SIDA pe care le ascundeam sub covorul roşu al partidului? Pai ei ştiau mai bine decât medicii cine era bolnav şi cum se îmbolnăvise, că toţi însoţitorii de vagoane de dormit erau "povestitorii" lor. Că nu era mâncare şi nu era căldură în apartamente? Dar ce trebuia să le spună cineva? Majoritatea ofiterilor şi subofiţerilor de securitate erau oameni care trăiau la bloc şi chiar dacă ei nu mâncau de pe cartelă, fraţii lor şi părinţii lor şi socrii lor şi bunicii lor îndurau frigul şi foamea în apartamentele şi atunci şi acum încălzite de aceleaşi intreprinderi impotente ale statului şi mâncau puii vineţi de Avicola.
Dincolo de absurditatea unei astfel de organizaţii monstruase şi foarte costisitoare formata din armate de cadre, mii de ofiţeri acoperiţi, milioane de turnători, tehnică de ascultare şi înregistrare etc., eficienţa acestui aparat de represiune a fost jalnică şi a devenit inutilă in faţa revoltei unui singur oraş, Timisoara şi apoi a unei ţări întregi.
Majoritatea oamenilor ştiau sau bănuiau cine-i toarnă la Securitate. În primul rând nu toţi indivizii erau interesanţi pentru siguranţa statului comunist ci numai anumite categorii: cei care avea rude plecate în străinătate, cei cu trecut "pătat" de proteste la adresa regimului şi a lui Ceauşescu, cei proveniţi din familii în care existau foşti legionari, sau membri ai partidelor istorice ale României, foştii deţinuţi politici, cei care veneau în contact cu străinii care munceau pe la noi sau erau turişti. Dacă intrai într-o astfel de categorie aveai plantat imediat lânga tine un informator care comunica securistului unităţii date despre tine în timp real şi care-ţi monitoriza activitatea. Să vă dau două exemple. Când socrii mei au emigrat în 1986 în Ungaria, ţară considerata "ostilă" lui Ceauşescu şi Securitaţii, soţiei mele i-au fost "plantaţi" doi informatori. Mai întâi a fost mutată ca medic stagiar într-un dispensar în aceiaşi tură cu un medic care colabora cu ":secu", iar apoi i-a fost adusă o asistentă nouă, fiica unui alt coleg de-al nostru, răposat întru Domnu' între timp, care şi el colaborase cu Miliţia şi Securitatea la greu.
O afecţiune ciudată şi insistentă s-a petrecut faţa de soţia mea din partea colegei mai în vârstă cu care lucra în dispensar. Am început să primim invitaţii la mese şi la petreceri, ba chiar şi la manifestari mai prozaice, gen culesul viei, sau tăiatul porcului. Cum lipsa noastră de socializare excesivă a dus la un eşec al dezvoltării unor relaţii care să ajungă la confidenţe, a fost adusă urgent din altă circumscripţie o domnişoară asistentă, care a început din prima să critice regimul, să ceară păreri şi soluţii pentru ieşirea din clenciul comunist, într-un cuvânt să provoace, doar, doar va afla ceva demn de comunicat. Ambele persoane au intat într-o stare de agitaţie extremă când dupa revoluţie au apărut liste cu turnători lipite pe uşile Spitalului Judetean Galaţi, chiar dacă ele nu figurau în ele, fiind din alta structură informativă numita "ambulator". O parte din turnătorii de la Securitate sunt bine mersi în mijlocul nostru şi nu par a fi deranjaţi că numele le-a apărut pe lista ruşinii. Toate meseriile şi toate categoriile sociale au avut turnătorii proprii, dar unii asemenea asistentului mai sus pomenit au intrat încet într-un con de umbră şi şi-au pus cenuşa pe cap retrăgându-se practic din viaţa publică. Dar ce te faci cu cei care dovediţi a fi fost turnători cu diplomă se luptă prin justiţie să dovedeasca că "nu au facut poliţie politică", de parcă delaţiunea ar fi ca şi tumorile de doua feluri: malignă şi benignă.
Aveţi aici (dă click!) şi aici (dă click!) o listă a turnătorilor care ocupă funcţii publice în judeţul Galaţi.


BANC
Se întâlnesc câinii din CAER (Comunitatea de Ajutor Economic Reciproc, o structură care se dorea o "piaţă comună" a ţărilor comuniste) şi-şi povestesc unii altora cum trăiesc.
Dobermanul (câinele german) spune: noi avem mâncare bună, stăm la căldură, dar ne ţine stăpânul în lanţ şi nu ne lasă să lătrăm.
Vijla (câinele maghiar) spune: noi avem mâncare bună, stăm la căldură, stăpânul nu ne ţine în lanţ, putem alerga şi pe la vecini şi ne lasă să lătram, dar nu prea tare să nu-l supăram pe ogarul barzoi.
Barzoi (câinele rus) spune: noi avem ceva mâncare de la copoi, nu ne trebuie căldură dacă avem votcă şi putem urla cât vrem că avem "glasnost" şi "perestroica".
Copoiul (câinele român): noi avem numai oase de mâncat că toata cărniţa merge la ruşi, stăm în frig si nu putem nici urla, nici latra, dar să ştiţi că atunci când nu ne vede nimeni mârrrâim!

vineri, 11 noiembrie 2011

Securiştii mei cei de toate zilele

          Stăm un grup de adolescenţi la o masă dintr-o cafenea şi spunem bancuri „politice” şi râdem cu gura până la urechi. Cel mai haios dintre noi este George, poreclit „Sir” pentru ţinuta sa impecabilă de tânăr lord englez, cu costum, cravată, pantofi lustruiţi, dar şi pentru morga sa deosebita pe care o afişează în toate împrejurările. Binenţeles ca bancurile preferate ale lui George sunt cele cu englezi, scoţieni, sau mai pe scurt cu Lord şi Jim. Când le spune, George afişează moaca sa de zile mari şi pronunţă impecabil cuvintele englezeşti cu un accent londonez învăţat din filmele cu „Sfântul” jucat de Simon Templer.
După George urmează ca notorietate în bancuri bune Gabi. Tipul este evreu şi aşteaptă împreună cu familia aprobarea de emigrare în Israel. Dacă vrei să afli un banc bun cu evrei, el este omul, scoate din el un accent evreiesc de cazi pe burtă. Puţini evrei au mai rămas la noi în oraş, printre ei si familia lui Gabi, al cărui bunic merge zilnic la ceainaria doamnei Goldenberg de pe strada Frumoasă să-şi bea ceaiul şi să afle cine a mai plecat la Palestina.
Astăzi nu spunem bancuri cu evrei, nici cu scoţieni zgârciţi, nici măcar cu lorzi bogaţi şi tâmpiţi, astăzi spunem bancuri politice, de alea de toata ziua, devenite după aprecierea lui George de importanţă „naţionale”.
-         -Nu râdeţi băi fraierilor că şi asta este o formă de rezistenţă anticomunistă!
-        - Adică ce vrei să spui că dacă stăm pe fund aici la „Potcoava” şi ne bem nechezolul şi ne hlizim ca nişte proşti de situaţia în care stăm, facem rezistenţă anticomunistă?
-         -Un fel de rezistenţă. Este dacă vrei rezistenţa prin râs, dacă n-am avea-o nici pe asta, nici n-am mai avea de ce râde. Să râdem de noi? Păi atunci în loc de nea Nicu puneţi-vă pe perete o oglindă şi când vă uitaţi în ea râdeţi.
-         -Da’ tu ştii care-i culmea râsului la români?
-     -Nu ştiu!
-     -Culmea râsului la români este când se adună mai mulţi şi spun bancuri politice şi râd de se sparg că unul din ei este de la securitate, iar a doua zi „după râsu’ urmează plânsu’!
Nu prea râdem că se întămplă frecvent să auzi că pe „cutare” l-a umflat miliţia şi l-a amendat că spunea bancuri politice. Dar noi suntem de-ai casei, ne ştim toţi între noi de ani de zile şi nu ne ferim unul de celalalt. Ne ferim de chelneriţă care aduce cafelele, mă rog, un fel de cafea, făcută din cafea „amestec” în care bucătarul a mai adaugat şi o porţie zdravănă de zaţ, ca să-i mai iasă şi lui ceva. Ne ferim de orice străin care se aşeaza pe o canapea apropiată de masa noastră. Nu se ştie niciodată dacă nu este un înlocuitor de-al lui „Preafericitul”.
„Prefericitul”  nu este cum ai crede patriarhul bisericii ortodoxe române, ci ofiţerul de securitate care se ocupă de trasul cu urechea prin baruri şi restaurante. Toată lumea il ştie de „Blondu’ cu ochi albaştri”, dar noi ca să nu-l încurcăm cu prietenul meu Vatea, care-i tot blond, mai mult roşcat şi are şi el ochii albaştri, îi spunem altfel: „Preafericitul”. George l-a botezat într-o zi:
-         -Băi ce slujbă mişto are ăsta! Toata ziuă prin cârciumi şi prin baruri, cafeluţa, cafeluţă, citronada, citronadă, din banii poporului muncitor, mi-ar place şi mie aşa o slujbă! Ăsta-i preafericit!
Şi „Preafericitul”  i-a rămas numele. Nu dai doi bani pe el dacă nu l-ai cunoaşte. E îmbrăcat de la „preţ redus”, un pic neîngrijit, cu părul blond şi lins, un pic mai lung, veşnic cu o revistă care-i iese din buzunar, fie „Ştiinţă şi tehnică”, fie „Magazin istoric” sau „Lumea”, din care pare că citeşte pasionat, rupt de lumea din jur. 
În realitate stă şi ascultă şi se apleacă imperceptibil către sursa de unde vin discuţiile, ca şi cum n-ar vedea foarte bine o ilustraţie din revistă, sau n-ar avea lumină suficientă să citească. Iarna trece tot la 10-15 minute spre toaletă,  sau spre garderobă alunecând ca o stafie pe lânga mesele din bar în pantofii săi cu talpă de „microporos”. Dacă i se pare că aude ceva interesant se apleacă şi-şi leagă şireturile de la pantofi,  sau se aşează la o masă învecinată semnalizând discret chelneriţei să-i aduca cafeaua la nou amplasament.  Câteodată mai şi scrie câte ceva în revista pe care o are pe masă. Altă data îşi lasă neglijent pardesiul sau paltonul rezemat de câte o canapea, sau agăţat lângă câte o masă într-un cuier pom cum sunt cele din baruri. Îl găseşti peste tot, dimineaţa în baruri şi cafenele, seara în restaurante, nu stă mult, balează pe sub sprâncene localul şi dacă-i neiteresant „din punct de vedere informativ” se mută în alt bar. Îl ştim toţi care suntem în gaşcă şi îl învaţă repede şi alţii mai nou apăruţi în tărg, dar se pare ca omul este valoros că nu este schimbat din aceasta funcţie de ani de zile. Când apare prin preajmă trecem automat pe bancuri porcoase, sau cu alte personaje nevinovate. Cred ca tipul asta a auzit sute şi mii de bancuri la viaţa lui. Unii zic că fiecare banc politic nou auzit de securişti se prelucrează la tot personalul din Securitate. Nu prea cred. Unele sunt atât de bune că ar râde şi ei cu gura până la urechi, cum râdem noi acum de ultima vizita în străinătate a lui nea Nicu. Oricum nimeni nu ştie ce se întămplă în clădirea cenuşie şi posomorâtă de pe strada Brăilei construită prin anii 60 în stilul clădirilor guvernamentale comuniste, gen I.M.G.B.
Doamne fereşte să intri vreodată acolo. Lumea întoarce capul când trece pe trotuarul de vizavi, că pe cel alăturat curţii clădirii există o restricţie pentru pietoni, ca pe trotuarul de la ambasada americană din Bucureşti şi mulţi miliţieni şi civili care veghează. N-ai şanse prea multe să cunoşti un securist. Eu am cunoscut doar trei-patru în toata perioada comnunistă. Unul a fost Preafericitul pe care l-am „învăţat” repede de la alţii, dar nu l-am auzit niciodata vorbind, poate că era mut.
Pe urmă o vară de-a mamei din Câmpulung era căsătorită cu un ofiţer de securitate care luptase în munţi contra bandiţilor şi avea şi nişte cicatrici îngrozitoare pe burtă unde fusese împuşcat. Le văzuse vărul meu Sorin, o dată când au fost la mare împreună şi mi-a povestit de ele stând cocoţaţi în vârful caisului de la bunica din curte pe când aveam vreo zece ani. Când a ieşit la pensie de la „Secu” a venit la noi în oraş şi s-a angajat electrician în combinat. A fost un tip de treabă, nu ştiu pe cine împuşcase el acolo prin munţi, acuma mai împuşca doar câte un amărât de iepure când ieşea la vânătoare.
Mai pe urmă aveam un securist care se ocupa de şcoli şi de licee şi care recruta informatori printre elevi. Îl chema Goiciu şi era fiul comandantului puşcăriei de la Gherla, Petre Goiciu. Habar n-aveam eu de Goiciu şi de Gherla pe vremea aia, dar tipul tot venea pe la noi pe la liceu pe la poligonul de tir şi se împrietenea cu noi. O dată ne-a promis că ne face rost de bilete la un concert de muzică rock şi l-am crezut. A venit la mine acasă să mă scoată la concert. Tata cumpărase lemne de foc şi le spărgea cu toporul de un butuc în curte. A intrat în casă şi m-a întrebat:
-         -Cine-i ăsta şi de ce te caută?
-     -Păi e un amic de-al meu şi mi-a făcut rost de bilete la concert...
-     -Cum îl cheamă?
-     -Goiciu. Tata n-a zis nimic şi a ieşit afară roşu la faţă ca un rac. S-a dus întins la grămada de lemne şi a înşfăcat toporul cu care spărgea loazbele şi cu el ridicat s-a dus întins la amicul meu Goiciu.
-         -Tu-ţi Dumnezeii mătii de pui de criminal ce eşti,  dacă te mai apropii de copilul astă îţi tai căpăţâna pe buturuga asta, ca la un pui de gaină! Te schingiuiesc şi eu pe tine cum m-a schingiuit şi criminalul de taică-tu pe mine în puşcarie! Ieşi afară din curtea mea fiu de curva că te omor pe loc!
          Securistul s-a facut alb la faţă ca varul şi a început să se retragă cu spatele spre poarta de la stradă, bolborosind într-una „tov Popa” în sus, „tov Popa” in jos, în timp ce mama plângea în uşa casei şi striga la tata:
-         -Lasă-l Nicule că faci păcate cu el!  Lasă-l Nicule! Şi cum tata înainta necruţător cu toporul ridicat către ofiţer mama a răcnit şi către acesta din urmă:
-         -Fugi mai omule odată de aici! Pleacă! Şi luminat deodată de strigătul mamei securistul a întors spatele tatii şi toporului său uriaş şi a rupt-o la fugă. În pragul porţii s-a împiedicat de tocul de fier al porţii şi a căzut cât era de lung.
-         -Mama voastră de legionari, las’ că vă arăt eu! Te bag eu la puşcarie din nou legionarule!
Dar când tata s-a dus spre el a rupt-o la sănătoasa cu pantalonii rupţi în genunchi de cum căzuse şi pâna să ajungă tata la poartă dăduse colţul spre strada Tecuci. De bagat în puşcarie nu l-a putut băga pe tata din nou, dar de făcut rău i-a făcut. L-au chemat la Securitate, dar nu s-a dus, aşa că au venit la el la serviciu a doua zi şi când l-au întrebat de incident tata şi-a dat jos bluza albă de halat de spital pe care o avea pe el şi şi-a întors spatele către securişti care au încremenit. Pe laturile toracelui cicatricele de la vâna de bou cu care fusese bătut la Gherla de către Goiciu luceau ca nişte dungi de zebră. Goiciu ăsta s-a ocupat de studenţii străini şi de elevi multă vreme. După aia l-a pus „Unchiul Secu” să se ocupe de Vama Galaţi. Stătea toată ziua cu geana pe vameşi şi-i lăsa fără ciubucurile lor ciugulite de la vapoare: câte o sticlă de whisky, câte un carton de Kent, sau un pachet de cafea. La Revoluţie l-au căutat vameşii prin tot târgul să-l „dea la apă”, adică să-l arunce în Dunăre.
Pe urma l-am mai cunoscut pe securistul care se ocupa de sănătate. Îl chema Constantinovici şi până a afla că este securist, credeam că este asistent medical, sau brancardier prin spitalul judeţean, aşa era de şters şi de  discret. Purta întotdeauna un halat alb peste costumul de haine şi îl vedeai peste tot: la raportul de gardă al medicilor din sala de lectură, răsfoind fară chef ziarul „Scînteia”, pe coridoarele sumbre de la morga spitalului, sau prin sălile de operaţii şi de tratamente. Nici măcar o trusă de curetat nu se scotea de sub cheie fară aprobarea individului. Avea undeva pe la parter o cămăruţă lânga centrala telefonică  a spitalului şi când se plictisea se distra ascultând  convorbirile galante dintre medici şi asistente, sau cine, când şi cu ce, s-a mai internat în spital. Acolo ţinea şi lista colaboratorilor securităţii din spital, dar, în euforia zilei de 22 decembrie 1989, nimănui nu i-a dat prin cap să deschidă uşa metalică a biroului, iar când într-un târziu au făcut-o, complicii lui din spital, informatori aflaţi pe statele de plată,  îl goliseră de conţinut. După1986  socrii mei plecaseră în Ungaria şi tipul care ştia despre asta din dosarul meu, mă oprea în curtea spitaluluim unde făceam gărzi ca medic stagiar:
-         -Ce mai faceţi tovaraşul Popa? Ce vă mai fac socrii, cum se descurcă acolo in Ungaria?
-      -Ce să facă tovaraşe colonel, bine, ce dumneavoastră nu ştiti? Şi mă hlizeam la el, să nu mă creadă prost, doar ştiam că toate convorbirile mele cu străinătatea erau ascultate din centrala telefonică de pe strada Silozului.
-         -Dar dumneavoastră când o să plecaţi?
-    -Când o să-mi dea tovarăşii paşaport.
Dar nu mi-au dat. Am primit însă la insistenţele mele o hârtie scrisă la maşină vârâtă într-un plic cenuşiu oficial.
„Prin prezenta vă facem cunoscut că cererea dv. de călătorie temporară în Republica Ungaria nu a fost aprobată”.
Ultimul securist în activitate l-am văzut pe 21 decembrie 1989. Terminasem anul de secundariat (rezidenţiat cum îi spune acum) în epidemiologie şi mă prezentasem la postul pe care-l luasem prin concurs, medic în portul Galaţi la cabinetul de port şi frontieră., unde aveam ca sarcină printre altele să verific şi starea de sănătate a marinarilor de pe navele care intrau în port. Dădusem buletinul ca să primesc „pas-ul” un fel de legitimaţie cu care putei urca la bordul navelor şi care se păstra la grănicerul care păzea schela (scara) de intrat pe vapoare. Mi l-a adus chiar comandantul punctului de frontieră, colonelul Crăciun.
-         -Doctore mata vii de la Bucureşti?
-         -Da tovarăşe colonel.
-         -Ce se aude pe acolo?
-         -Nu ştiu tovaraşe colonel că sunt venit de vreo trei zile.
-         -Dar nici de Timişoara nu ştii nimic?
-         -Ştiu doar ce a spus „şeful cel mare” aseară la televizor?
-         -Şi ce parere ai?
-         -Despre „şeful cel mare”?
-         -Nu tovarăşe, despre Timişoara. Crezi că o să se extindă şi la noi?
-         -Nu cred tovarăşe colonel, noi gălăţenii nu prea avem stofa de huligani.
          Mi-a întins „pasul” cu mâna dreaptă şi apoi a ieşit clătinând din cap şi a traversat drumul spre Palatul Navigaţiei unde-şi avea bârlogul. Peste două ore fugea printre blocurile de la „Spicu” îmbrăcat în haine civile. Câteva zile n-am avut după Revoluţie pe nimeni la controlul paşapoartelor. Plecam în radă doar noi, veterinarii, capitania şi vameşii. Pe urmă au apărut din nou ofiţerii de la P.C.T.F. (Punctul de Control al Trecerii Frontierei) Galaţi, dar acum erau deghizaţi în pompieri. Ca să nu-i linşeze lumea pe stradă în loc de petliţe albastre de ofiţeri de securitate aveau cusute petliţe mov închis ca cele ale pompierilor. După aia nici n-a mai contat: s-au trnsformat în poliţie de frontieră, jandarmerie şi în martie 1990 în S.R.I. Vorba marelui chimist francez Antoine Lavoisier scurtat de cap la revoluţia de la 1794 prin ghilotinare, într-o zi de 8 mai: „ Rien ne se perd, rien ne se crée, tout se transforme „. 

miercuri, 14 septembrie 2011

După Rusalii

Reproducere din Expozitia "Rusaliile negre" de la Brăila a Fundatiei Academia Civica
La al doilea cântat al cocoşilor moşu Gheorghe Cărpinişan din Beregsău se trezi de tot şi se aşeză cu picioarele la marginea patului. Peste cântecul cocoşilor se suprapunea lătratul câinilor din sat, care păreau agitaţi de parcă dădeau lupii iama în oi. Deşi era a doua zi după Rusalii, era răcoare aşa că moşu Gheorghe puse peste cămaşă un boibărac şi dând fireangul de-o parte îşi lipi ochii de ocheţul verandei doar, doar o vedea ceva. Părea că spre Săcălaz se vedeau nişte lumini, aşa ca moşu ieşi pe veranda casei lipăind cu picioarele goale, fără măcar să-şi tragă ştrimfii. Într-adevar dinspre Timişoara se vedea luminile unor maşini şi se părea că tot într-acolo bătea câinii mai tare. Zarva câinilor din sat trezise şi pe alţii, pe ici pe colo se vedeau deja lumina palidă a feştilelor printre tufele de iorgovan din curţile oamenilor. Parcă de undeva din capăt se auzeau şi ţipete, sau cineva bocea, aşa că moşul curios ieşi în poartă. Din casa de peste drum ieşise şi văru Vasile în mijlocul plaţului, dăspuiat, numai în cameşoiul de noapte cu poacini în picioare şi cu felinarul aprins.
- Ce-o fi mă zarva asta?
- Nu ştiu vere, poace vin’napoi nemţii! Nemţii trecuseră spre Jimbolia cănd se retrageau din faţa ruşilor, dar asta se întâmplase de mult, că aproape şi uitaseră.
- N-ai răpelţi la tine? Şi văru Vasile scoase din buzunarele cămeşii un păclu de tabac.
- La ce-ţi trebuie răpelţi, n-ai feştila aprinsă?
- Uice prost mi-s io, stam cu focu-n mâna şi ceream răpelţi! Şi aprinzându-şi ţigara arătă şi în susul străzii:
- Uice şi-n poceaca spre Jimbolia vin maşini!
Într-adevar farurile unor camioane veneau şi dinspre Cărpiniş, ba parcă şi dinspre Nemeti se vedeau lumini. Şi pe măsura ce maşinile se apropiau zgomotul creştea în intensitate şi bărbaţii trecuţi prin front recunoscură camioanele ca fiind ZIS-uri ruseşti.
-Vere să ştii că nu vin nemţii, ci ruşii! Dar şi ruşii trecuseră prin sat în vremea de război golind coteţele de gâini şi curăţind burile de palincă.
Nu erau ruşii, erau românii în camioanele ruseşti cu prelată. Soldaţi români. Îi vazură cum intrară în sat din toate părţile ca şi când ar fi vrut să-l ocupe şi în jumatate de oră asta şi făcură: din camioane se coborâră puzderie de soldaţi care începură să strige pe străzi să intre lumea în curţi şi-n ogrăzi că va fi o verificare.
Moşu Gheorghe intră şi el în curte dacă aşa fu porunca, dar de pe verandă se bâzgoi mai departe pe drum, mai ales că se luminase bine.
Din camioanele cu prelată soldaţii descărcară mai multe mitraliere Maxim pe care în viteză le amplasară în mijlocul drumului la răscruce. Părea că satul ajunsese în toiul unei iminente bătălii, atât de multe uniforme şi arme nu mai văzuseră paorii de la război. Apărură şi căteva GAZ-uri cu ofiţeri şi după petliţele albastre moşu Gheorghe îi cunoscu că-s de la securitate.
La al treilea cântat al cocoşilor tot satul era în picioare pândind după garduri sau după obloane mişcarea trupei echipată ca la război, ce alerga de colo colo pe străzile satului. De frică să nu fie văzut moşu Gheorghe intră în casă unde nevastă-sa Maria, cu lacrimi în ochi îl întrebă ce se întamplă. Ce să se întâmple, poate că începuse un alt război, cu americanii, cu Tito sau cu chinejii.
Se îmbracă şi porunci nevestii să pună ceva pe masă să nu-l prindă războiul flămând, dar n-apucă să înghită nimic că poarta se dădu cu zgomot în lături şi-n urletele câinelui care părea că înebunise în lanţ de furie, intrară mai mulţi soldaţi, care cu armele în mână păzeau un ofiţer cu nişte hârtii în mână.
-         A cui îi casa asta?
-         A mea şi a nevestii.
-         Nu mă, cum te cheamă?
-         Gheorghe Cărpinişan.
-         Fiul lui Vasile?
-         Da dom’ ofiţer.
-         Eu nu sunt domn, eu sunt tovarăş, aşa să-mi spui, tovaraşe.
-         Am înteles.
-         Mai stă cineva cu voi?
-         Nu, doar noi doi.
-         Da’ baiatu’?
-         Băiatu-i plecat la Cluj la slujbă.
-         Şi deci sunteţi singuri?
-         Singuri.
-         Atunci ascultă la mine aici comanda. Ai o oră să-ţi aduni toate catrafusele şi să le pui în cărută şi să ieşi în faţa casei cu toate boarfele că eşti evacuat.
-         Ce sunt?
-         Evacuat.
-         Da’ ce-am făcut dom’ ofiţ...., tovaraşe ofiţer să fiu evacuat?
-         Nimic, da’ tot satul se evacuează, o să fie zonă de conflicte militare.
-         Cu cine dom’ ofiţer?
-         Cu măta băi boule, nu ţi-am zis să nu-mi mai spui domn? Şi furios ofiţerul trecu hârtiile din mâna dreaptă în cea stângă şi apoi îi trase o palmă cu toata puterea moşului de acesta căzu jos. Uluit moşul rămase mut în colţul verandei unde căzuse. Un urlet de om, cel al Mariei acoperi pentru o clipa urletul căinelui din lanţ.
-         Mama voastră de titoişti şi de chiaburi ce sunteţi, ar trebui să vă împuşte statul nu să vă evacueze! Marş de-ţi strânge boarfele că te ridic în curu’ gol din curte. Şi ofiţerul întoarse spatele celor doi bătrâni, unul cazut la pământ cu o şuviţă de sânge plelingândui-se dintr-o nară, cealaltă rămasă fără aer de la urletul aproape animalic pe care-l scosese când îii fusese lovit bărbatul. Făcu căţiva paşi spre poarta acompaniat de lătrăturile furioase ale câinelui care tragea de lanţ să-l rupă, când se opri în loc şi deschizănd tocul pistolului pe care-l avea atârnat la şold scoase afară arma, cu un zâmbet larg care-i acopei figura pănă atunci fioroasă.
-         Hai la tata, cusu-cusu! Stai că te învaţ eu să mă mai latri! Şi de la mai puţin de un metru trase un glonte în capul câinelui care amuţi pe loc şi se prăbuşi scuturat de convulsii. Bubuitura armei o scoase din minţi pe Maria care începu din nou să urle. Ofiţerul se întoarse spre ea cu pistolul încă fumegând în mână şi îl ridică ţintind capul femei. Moşu Gheorghe se trezi din buimaceală şi sări in faţa femeii, lipindu-şi fruntea de ţeava fierbinte a revolverului.
-         Nu trage dom’ ofiţer că-i păcat, e femeie cumsecade, mai degraba omoară-mă pe mine! S-o speriet săraca!
-         Mama voastră de spioni titoişti şi de chiaburi! Ar trebui să vă împuşcam pe toţi ca pe câinele ăsta! şi ofiţerul arată cu ţeava armei spre animalul împuşcat care zăcea într-o baltă de sânge. Ceilalţi militari un pic speriaţi de violenţa ieşirii superiorului lor priviră spre fruntea lui Gheorghe, pe care ţeava armei lăsase un cerc pe parcă îl însemnase cu fierul roşu.
-         Hai mă, că mai avem şi alţii! Şi ofiţerul o porni spre poartă, urmat de soldaţi.
-         O oră bă, atât aveţi o singură oră!
-         Şi ce avem voie sa luăm?
-         Pe măta şi pe tactu din cimitir! Luaţi şi voi acolo de mâncat şi de dormit şi de muncit, ce vă-ncape în căruţă, că vă mutăm în casă nouă! Şi trântind poarta ieşiră pe stradă şi intrară în curtea următoare. Maria începu din nou să urle cu gura tremurând toată şi faţa schimonosită.
-         Căsuţa mea, căsuţa mea, ce-am facut de mi-o ia?
-         Taci Mărie că vine iar dom’ ofiţer şi te puşcă!
-         Să mă puşte! Să mă puşte ca pe câine! Să mă puştee! Şi urlând femeia ieşi peste trupul bărbatului în verandă şi începu să urle.
-         Împuşcă-mă! Vino să mă împuşti! Aoleu casa mea, avlia mea, blaga mea! Moşu Gheorghe se repezi la ea şi-i puse mâna pe gură şi-o trase spre casă  din verandă. Prea târziu însă, poarta de la stradă se trânti cu zgomot şi în pragul uşii apăru un soldat fioros cu puşca în mână.
-         Ce crucea mătii ţipi fă? Vrei să te arestez, vrei să pleci la puşcărie, sau să pleci cu bărbatu-tu în evacuare? Taci dracului din gură şi adunăţi boarfele că vine tov’ căpitan si te împuşcă ca pe câine auzi? Şi soldatul o apucă de umeri pe Maria şi începu s-o scuture. În mişcare una din petliţele albastre cusute prost căzu şi sub ea moşu Gheorghe vazu cusută petliţa verde a armei grănicerilor.