Securiştii mei cei de toate zilele

          Stăm un grup de adolescenţi la o masă dintr-o cafenea şi spunem bancuri „politice” şi râdem cu gura până la urechi. Cel mai haios dintre noi este George, poreclit „Sir” pentru ţinuta sa impecabilă de tânăr lord englez, cu costum, cravată, pantofi lustruiţi, dar şi pentru morga sa deosebita pe care o afişează în toate împrejurările. Binenţeles ca bancurile preferate ale lui George sunt cele cu englezi, scoţieni, sau mai pe scurt cu Lord şi Jim. Când le spune, George afişează moaca sa de zile mari şi pronunţă impecabil cuvintele englezeşti cu un accent londonez învăţat din filmele cu „Sfântul” jucate de Simon Templer.

După George urmează ca notorietate în bancuri bune Gabi. Tipul este evreu şi aşteaptă împreună cu familia aprobarea de emigrare în Israel. Dacă vrei să afli un banc bun cu evrei, el este omul, scoate din el un accent evreiesc de cazi pe burtă. Puţini evrei au mai rămas la noi în oraş, printre ei și familia lui Gabi, al cărui bunic merge zilnic la ceainăria doamnei Goldenberg de pe strada Frumoasă să-şi bea ceaiul şi să afle cine a mai plecat la Palestina.

Astăzi nu spunem bancuri cu evrei, nici cu scoţieni zgârciţi, nici măcar cu lorzi bogaţi şi tâmpiţi, astăzi spunem bancuri politice, de alea de toata ziua, devenite după aprecierea lui George de importanţă „naţionale”.

-         -Nu râdeţi băi fraierilor că şi asta este o formă de rezistenţă anticomunistă!

-        - Adică ce vrei să spui că dacă stăm pe fund aici la „Potcoava” şi ne bem nechezolul şi ne hlizim ca nişte proşti de situaţia în care stăm, facem rezistenţă anticomunistă?

-         -Un fel de rezistenţă. Este dacă vrei rezistenţa prin râs, dacă n-am avea-o nici pe asta, nici n-am mai avea de ce râde. Să râdem de noi? Păi atunci în loc de nea Nicu puneţi-vă pe perete o oglindă şi când vă uitaţi în ea râdeţi.

-         -Da’ tu ştii care-i culmea râsului la români?

-     -Nu ştiu!

-     -Culmea râsului la români este când se adună mai mulţi şi spun bancuri politice şi râd de se sparg că unul din ei este de la securitate, iar a doua zi „după râsu’ urmează plânsu’!

Nu prea râdem că se întămplă frecvent să auzi că pe „cutare” l-a umflat miliţia şi l-a amendat că spunea bancuri politice. Dar noi suntem de-ai casei, ne ştim toţi între noi de ani de zile şi nu ne ferim unul de celalalt. Ne ferim de chelneriţă care aduce cafelele, mă rog, un fel de cafea, făcută din cafea „amestec” în care bucătarul a mai adaugat şi el o porţie zdravănă de zaţ, ca să-i mai iasă şi lui ceva. Ne ferim de orice străin care se aşează pe o canapea apropiată de masa noastră. Nu se ştie niciodată dacă nu este un înlocuitor de-al lui „Preafericitul”.

„Prefericitul”  nu este cum ai crede patriarhul bisericii ortodoxe române, ci ofiţerul de securitate care se ocupă de trasul cu urechea prin baruri şi restaurante. Toată lumea îl ştie de „Blondu’ cu ochi albaştri”, dar noi ca să nu-l încurcăm cu prietenul meu Vatea, care-i tot blond, mai mult roşcat şi are şi el ochii albaştri, îi spunem altfel: „Preafericitul”. George l-a botezat într-o zi:

-         -Băi ce slujbă mişto are ăsta! Toata ziuă prin cârciumi şi prin baruri, cafeluţa, cafeluţă, citronada, citronadă, din banii poporului muncitor, mi-ar place şi mie aşa o slujbă! Ăsta-i preafericit!

Şi „Preafericitul”  i-a rămas numele. Nu dai doi bani pe el dacă nu l-ai cunoaşte. E îmbrăcat de la „preţ redus”, un pic neîngrijit, cu părul blond şi lins, un pic mai lung, veşnic cu o revistă care-i iese din buzunar, fie „Ştiinţă şi tehnică”, fie „Magazin istoric” sau „Lumea”, din care pare că citeşte pasionat, rupt de lumea din jur. 
În realitate stă şi ascultă şi se apleacă imperceptibil către sursa de unde vin discuţiile, ca şi cum n-ar vedea foarte bine o ilustraţie din revistă, sau n-ar avea lumină suficientă să citească. Iarna trece tot la 10-15 minute spre toaletă,  sau spre garderobă alunecând ca o stafie pe lânga mesele din bar în pantofii săi cu talpă de „microporos”. Dacă i se pare că aude ceva interesant se apleacă şi-şi leagă şireturile de la pantofi,  sau se aşează la o masă învecinată semnalizând discret chelneriţei să-i aduca cafeaua la nou amplasament.  Câteodată mai şi scrie câte ceva în revista pe care o are pe masă. Altă data îşi lasă neglijent pardesiul sau paltonul rezemat de câte o canapea, sau agăţat lângă câte o masă într-un cuier pom cum sunt cele din baruri. Îl găseşti peste tot, dimineaţa în baruri şi cafenele, seara în restaurante, nu stă mult, baleează pe sub sprâncene localul şi dacă-i neinteresant „din punct de vedere informativ” se mută în alt bar. Îl ştim toţi care suntem în gaşcă şi îl învaţă repede şi alţii mai nou apăruţi în tărg, dar se pare ca omul este valoros că nu este schimbat din aceasta funcţie de ani de zile. Când apare prin preajmă trecem automat pe bancuri porcoase, sau cu alte personaje nevinovate. Cred ca tipul asta a auzit sute şi mii de bancuri la viaţa lui. Unii zic că fiecare banc politic nou auzit de securişti se prelucrează la tot personalul din Securitate. Nu prea cred. Unele sunt atât de bune că ar râde şi ei cu gura până la urechi, cum râdem noi acum de ultima vizita în străinătate a lui nea Nicu. Oricum nimeni nu ştie ce se întămplă în clădirea cenuşie şi posomorâtă de pe strada Brăilei construită prin anii 60 în stilul clădirilor guvernamentale comuniste, gen I.M.G.B.

Doamne fereşte să intri vreodată acolo. Lumea întoarce capul când trece pe trotuarul de vizavi, că pe cel alăturat curţii clădirii există o restricţie pentru pietoni, ca pe trotuarul de la ambasada americană din Bucureşti şi mulţi miliţieni şi civili care veghează. N-ai şanse prea multe să cunoşti un securist. Eu am cunoscut doar trei-patru în toata perioada comnunistă. Unul a fost Preafericitul pe care l-am „învăţat” repede de la alţii, dar nu l-am auzit niciodata vorbind, poate că era mut.

Pe urmă o vară de-a mamei din Câmpulung era căsătorită cu un ofiţer de securitate care luptase în munţi contra bandiţilor şi avea şi nişte cicatrici îngrozitoare pe burtă unde fusese împuşcat. Le văzuse vărul meu Sorin, o dată când au fost la mare împreună şi mi-a povestit de ele stând cocoţaţi în vârful caisului de la bunica din curte pe când aveam vreo zece ani. Când a ieşit la pensie de la „Secu” a venit la noi în oraş şi s-a angajat electrician în combinat. A fost un tip de treabă, nu ştiu pe cine împuşcase el acolo prin munţi, acuma mai împuşca doar câte un amărât de iepure când ieşea la vânătoare.

Mai pe urmă aveam un securist care se ocupa de şcoli şi de licee şi care recruta informatori printre elevi. Îl chema Goiciu şi era fiul comandantului puşcăriei de la Gherla, Petre Goiciu. Habar n-aveam eu de Goiciu şi de Gherla pe vremea aia, dar tipul tot venea pe la noi pe la liceu pe la poligonul de tir şi se împrietenea cu noi. O dată ne-a promis că ne face rost de bilete la un concert de muzică rock şi l-am crezut. A venit la mine acasă să mă scoată la concert. Tata cumpărase lemne de foc şi le spărgea cu toporul de un butuc în curte. A intrat în casă şi m-a întrebat:

-         -Cine-i ăsta şi de ce te caută?

-     -Păi e un amic de-al meu şi mi-a făcut rost de bilete la concert...

-     -Cum îl cheamă?

-     -Goiciu. Tata n-a zis nimic şi a ieşit afară roşu la faţă ca un rac. S-a dus întins la grămada de lemne şi a înşfăcat toporul cu care spărgea loazbele şi cu el ridicat s-a dus întins la amicul meu Goiciu.

-         -Tu-ţi Dumnezeii mătii de pui de criminal ce eşti,  dacă te mai apropii de copilul astă îţi tai căpăţâna pe buturuga asta, ca la un pui de gaină! Te schingiuiesc şi eu pe tine cum m-a schingiuit şi criminalul de taică-tu pe mine în puşcarie! Ieşi afară din curtea mea fiu de curva că te omor pe loc!

          Securistul s-a facut alb la faţă ca varul şi a început să se retragă cu spatele spre poarta de la stradă, bolborosind într-una „tov Popa” în sus, „tov Popa” in jos, în timp ce mama plângea în uşa casei şi striga la tata:

-         -Lasă-l Nicule că faci păcate cu el!  Lasă-l Nicule! Şi cum tata înainta necruţător cu toporul ridicat către ofiţer mama a răcnit şi către acesta din urmă:

-         -Fugi mai omule odată de aici! Pleacă! Şi luminat deodată de strigătul mamei securistul a întors spatele tatii şi toporului său uriaş şi a rupt-o la fugă. În pragul porţii s-a împiedicat de tocul de fier al porţii şi a căzut cât era de lung.

-         -Mama voastră de legionari, las’ că vă arăt eu! Te bag eu la puşcarie din nou legionarule!

Dar când tata s-a dus spre el a rupt-o la sănătoasa cu pantalonii rupţi în genunchi de cum căzuse şi pâna să ajungă tata la poartă dăduse colţul spre strada Tecuci. De bagat în puşcarie nu l-a putut băga pe tata din nou, dar de făcut rău i-a făcut. L-au chemat la Securitate, dar nu s-a dus, aşa că au venit la el la serviciu a doua zi şi când l-au întrebat de incident tata şi-a dat jos bluza albă de halat de spital pe care o avea pe el şi şi-a întors spatele către securişti care au încremenit. Pe laturile toracelui cicatricele de la vâna de bou cu care fusese bătut la Gherla de către Goiciu luceau ca nişte dungi de zebră. Goiciu ăsta s-a ocupat de studenţii străini şi de elevi multă vreme. După aia l-a pus „Unchiul Secu” să se ocupe de Vama Galaţi. Stătea toată ziua cu geana pe vameşi şi-i lăsa fără ciubucurile lor ciugulite de la vapoare: câte o sticlă de whisky, câte un carton de Kent, sau un pachet de cafea. La Revoluţie l-au căutat vameşii prin tot târgul să-l „dea la apă”, adică să-l arunce în Dunăre.

Pe urma l-am mai cunoscut pe securistul care se ocupa de sănătate. Îl chema Constantinovici şi până a afla că este securist, credeam că este asistent medical, sau brancardier prin spitalul judeţean, aşa era de şters şi de  discret. Purta întotdeauna un halat alb peste costumul de haine şi îl vedeai peste tot: la raportul de gardă al medicilor din sala de lectură, răsfoind fară chef ziarul „Scînteia”, pe coridoarele sumbre de la morga spitalului, sau prin sălile de operaţii şi de tratamente. Nici măcar o trusă de curetat nu se scotea de sub cheie fără aprobarea individului. Avea undeva pe la parter o cămăruţă lângă centrala telefonică  a spitalului şi când se plictisea se distra ascultând  convorbirile galante dintre medici şi asistente, sau cine, când şi cu ce, s-a mai internat în spital. Acolo ţinea şi lista colaboratorilor securităţii din spital, dar, în euforia zilei de 22 decembrie 1989, nimănui nu i-a dat prin cap să deschidă uşa metalică a biroului, iar când într-un târziu au făcut-o, complicii lui din spital, informatori aflaţi pe statele de plată,  îl goliseră de conţinut. După1986  socrii mei plecaseră în Ungaria şi tipul care ştia despre asta din dosarul meu, mă oprea în curtea spitalulu unde făceam gărzi ca medic stagiar:

-         -Ce mai faceţi tovaraşul Popa? Ce vă mai fac socrii, cum se descurcă acolo in Ungaria?

-      -Ce să facă tovaraşe colonel, bine, ce dumneavoastră nu ştiti? Şi mă hlizeam la el, să nu mă creadă prost, doar ştiam că toate convorbirile mele cu străinătatea erau ascultate din centrala telefonică de pe strada Silozului.

-         -Dar dumneavoastră când o să plecaţi?

-    -Când o să-mi dea tovarăşii paşaport.

Dar nu mi-au dat. Am primit însă la insistenţele mele o hârtie scrisă la maşină vârâtă într-un plic cenuşiu oficial.

„Prin prezenta vă facem cunoscut că cererea dv. de călătorie temporară în Republica Ungaria nu a fost aprobată”.

Ultimul securist în activitate l-am văzut pe 21 decembrie 1989. Terminasem anul de secundariat (rezidenţiat cum îi spune acum) în epidemiologie şi mă prezentasem la postul pe care-l luasem prin concurs, medic în portul Galaţi la cabinetul de port şi frontieră, unde aveam ca sarcină printre altele să verific şi starea de sănătate a marinarilor de pe navele care intrau în port. Dădusem buletinul ca să primesc „pas-ul” un fel de legitimaţie cu care puteai urca la bordul navelor şi care se păstra la grănicerul care păzea schela (scara) de intrat pe vapoare. Mi l-a adus chiar comandantul punctului de frontieră, colonelul Crăciun.

-         -Doctore mata vii de la Bucureşti?

-         -Da tovarăşe colonel.

-         -Ce se aude pe acolo?

-         -Nu ştiu tovaraşe colonel că sunt venit de vreo trei zile.

-         -Dar nici de Timişoara nu ştii nimic?

-         -Ştiu doar ce a spus „şeful cel mare” aseară la televizor?

-         -Şi ce parere ai?

-         -Despre „şeful cel mare”?

-         -Nu tovarăşe, despre Timişoara. Crezi că o să se extindă şi la noi?

-         -Nu cred tovarăşe colonel, noi gălăţenii nu prea avem stofa de huligani.

          Mi-a întins „pasul” cu mâna dreaptă şi apoi a ieşit clătinând din cap şi a traversat drumul spre Palatul Navigaţiei unde-şi avea bârlogul. Peste două ore fugea printre blocurile de la „Spicu” îmbrăcat în haine civile. Câteva zile n-am avut după Revoluţie pe nimeni la controlul paşapoartelor. Plecam în radă doar noi, veterinarii, capitania şi vameşii. Pe urmă au apărut din nou ofiţerii de la P.C.T.F. (Punctul de Control al Trecerii Frontierei) Galaţi, dar acum erau deghizaţi în pompieri. Ca să nu-i linşeze lumea pe stradă în loc de petliţe albastre de ofiţeri de securitate aveau cusute petliţe mov închis ca cele ale pompierilor. După aia nici n-a mai contat: s-au trnsformat în poliţie de frontieră, jandarmerie şi în martie 1990 în S.R.I. Vorba marelui chimist francez Antoine Lavoisier scurtat de cap la revoluţia de la 1794 prin ghilotinare, într-o zi de 8 mai: „ Rien ne se perd, rien ne se crée, tout se transforme „.