Bunicul

Imediat după gerul Bobotezei s-a zvonit în sat că vin comuniştii cu colectiva să ia pământul ţăranilor şi să-l bage la colhoz. Cum bunicul era un om respectat în sat, fiind primar în doua rânduri înainte de război, mai mulţi gospodari din sat au decis să se sfătuiască cu el şi după căderea întunericului, să nu-i vadă nimeni, au luat-o printre nămeti şi bâjbâind la lumina unui felinar chior, acompaniaţi de lătrăturile câinilor din sat, au pornit în vizită. Pe atunci nu era niciun comunist în sat, dar vreo 2-3 oameni mai fără pământ fusesera chemaţi la sedinţă la raion să afle ce şi cum e cu colhozul de la nişte activişti, aşa că oamenii deja se fereau de ei şi ca să nu dea de bănuit plănuiseră vizita asta nocturnă şi acum intrau pe poarta dinspre vie, lătraţi puternic de câinii din mahala.

Bunicul ia primit în bucătărie că în casă încălzise numai camera unde dormeau şi nu puteau ţine oamenii în frig. În plus bucătăria era şi mai la dos din uliţă şi nu se vedea de peste gard lumina lămpii aprinse. Deşi cam botoasă de vizita asta neprevazută,  bunica Maria a sărit să aţâţe focul în sobă, să puna pe masă o strachină cu nuci şi să scoată un ulcior cu vin din chiler. Bunicul a lăsat-o să pună pe masă şi moşoiacele şi apoi a trimis-o la culcare.

-         Mai femeie, avem de discutat ca între bărbaţi, tu du-te si te culcă că oi veni şi eu!

-         Da’ nu vreţi să vă fierb vinul cu niscavai miere de albine? Sau să vă fac nişte floricele de porumb?

-         Nu, mai bine du-te şi te culcă. În glasul bunicului era oarecare răceală, aşa că supusă femeia trase uşa după ea şi se duse în casă fără chef de culcare şi se vârâ sub iorgan la lumina palidă a candelei.

Rămaşi singuri bărbaţii luară loc pe scăunelele din jurul mesei şi întâi cinstira din vin, lăudându-i dulceaţa, taria, parfumul şi gustul şi întinzând în sare miejii de nucă.

-         Ce zici moş Aurel, anul ăsta mai faci vin? a început discuţia nea Petrică, un gospodar din sat.

-         Păi de ce să nu mai fac mă? Ce-o să mor anu ăsta?

-         Nu moş Aurel, interveni şi moş Gheorghe. O vrut să zică dacă n-o să mai ai via? Dacă ţi-o ia colhozul?

-         Apoi eu ştiu mă oameni buni cum o să fie?

-         Da’ Vasile ce zice?

Vasile era fratele mai mic al bunicului care din cauza cedării Basarabiei în 1940 rămăsese peste Prut. Înainte de război bunicul cultiva în balta Prutului zarzavaturi şi legume aşa cum învăţase de la taică-su, meşter gradinar adus de regele Carol al României din Bulgaria să-i înveţe pe români gradinăritul. Cum se lucra cu grădinari din Basarabia care veneau imediat după Paşte în baltă şi plecau abia cand se spărgea grădina, atât bunicul cât şi moş Vasile cunoşteau o grămadă de basarabeni cu unii chiar erau ca fraţii, pe alţii îi cununase, sau îi botezase. Cum moş Vasile nu era însurat la vremea aia îi cam umblau ochii după basarabence, muieri frumoase, zdravene şi muncitoare, aşa că şi-a ales una de nevastă şi toamna a plecat după ea în Basarabia şi şi-o făcut casă acolo. Venea mereu peste Prut la bunicu, că era om de bază la tocmit grădinari din Basarabia. Cedarea Basarabiei la prins acolo şi n-a mai putut să vie înapoi. Ar fi vrut să se repatrieze, dar nevastă-sa însarcinată fiind nu putea merge nicăieri, aşa ca au rămas pe loc lângă Cahul. Nu s-a ştiut de el nimic până la război, când fraţii s-au întâlnit şi Vasile i-a povestit bunicului despre postavca, colhoz, deportări, toate beneficii ale instaurării puterii sovietelor peste Prut. A rămas mai departe în Basarabia şi după ruperea frontului în 1944 şi fraţii nu mai puteau comunica unul cu celalalt deşi stăteau în sate aflate faţă în faţă peste Prut. Mai venea câte unul dintr-o parte sau alta a râului şi dădea o sticla de „monopol” la grănicer  ca să închidă ochii la „telegraf”, că aşa se chemau convorbirile peste Prut şi strigau la ţăranii care lucrau câmpul lângă fâşie:

-         Bă care eşti din Vadu?

-         Ce vrei bă? Io sânt din Vadu!

-         De-a cui eşti bă?

-         De-a lu’ Chisoi! Şi folosea porecla nu numele adevărat, ca nu ştia cu cine are de a face.

-         Da’ pe moş Aurel îl ştii?

-         Care Aurel ca sunt mai mulţi?

-         Grădinaru’!

-         Da bă îl ştiu!

-         Să-i zici c-o murit fina Constandina lui Todiraşcu!

-         Am să-i zic băi! ’ Mnezeu s- ierte!

-         S-o ierte! Şi aşa aflai despre nunţi, botezuri, înmormântări şi mai pe ocolite despre deportari sau arestări.

Bunicul nu mai ştia nimic despre Vasile de mai mulţi ani, dar despre colhoz mai aflase ba de la unul ba de la altul. Mai ştia şi de la tata care fusese împroprietărit după război şi-n iarnă îl chemase ofiţerul politic la el, tata fiind plutonier sanitar în armata română.

-         Tovarăşul plutonier, ce faci mata cu pământul ăla pe care l-ai primit la reforma agrară?

-         Nimic, ce să fac, îl lucrează socrii. Îl ţin şi eu pentru când am să ies la pensie, să am din ce trăi.

-         Da mata mai ai şi şapte hectare zestrea soţiei.

-         Alea sunt ale soţiei, zestrea ei, pământul ei. Nu aveam voie să mă însor cu ea dacă n-avea zestre, că eram subofiţer sanitar şi socru-meu i-a cumparat pământ ca s-o mărite.

-         Mata tre’ să alegi: ori rămâi în armata populară şi atunci predai pământul la Gostat, ori pleci din armata şi te faci chiabur!

Şi tata s-a conformat, a păstrat uniforma şi solda şi a renunţat la pământ.

Acum stând cu ceilalţi gospodari la lumina lămpii şi mâncând miez de nuca cu sare, doar să aibă gura plină şi bând vinul din moşoiace, fără să ciocnească, ca la o pomană, bunicul le zise părerea lui.

-         N-aş intra în colhoz nici să mă tai, am facut pământul asta pe care îl am cu palmele mele şi din munca mea, da’ nu cred că scăpăm! O să ne dea copiii afară din şcoală care avem, cum i-au dat pe cei ai chiaburilor din Pechea sau din Băleni şi-o să rămână copiii neştiutori de carte şi slugi la alţii. Cu ruşii în ţară n-avem nimic de făcut, o plecat şi regele, comuniştii îs peste tot nu cred că scăpăm fară colhoz.

-         Da’ n-auzi mata moş Aurel că la Pechea li-o luat şi caii şi căruţele şi boii şi vacile la colhoz li-o lasat numai găinili! Da’ ci să facă omu’ fară vacă sau fară capră dacă are copchii de crescut? Li-o da masă ţâţâ cat li-o da, da’ pi urmă?

-         Da’ mie mi-o zis unul dintr-un sat cu colhoz ca le-o dus grâu cu tractoru’ acasă de la colhoz! Oare o fi adevarat? Întrebă moş Grigore poreclit „Chiorul” că avea un ochi scos de scijă de brand pe front.

-         Li-o fi dat! În unele părţi li-o dat, în altele li-o luat şi plug şi vite şi sapele din bătătură, zise bunicul.

-         Da’ eu mă-ntreb moş Aurel, dacă nu vreu să mă bag, ci poa’ să-mi facă? Întrebă moş Gheorghe. Copii la şcoală n-am, că unul îl am căzut la Cotul Donului şi altul în Tatra,’Mnezeu să-i ierte! Şi bătrânul lăcrimând vărsă din vinul din moşoaică pe podeaua bucătăriei.

-         Nu ştiu măi oameni buni, dar o să aflăm noi.

Au aflat în primavară când le-a venit sorocul să facă colhoz. I-au chemat pe toţi la primarie să se înscrie în gospodarie. Care n-a venit l-au adus cu forţa. Care a fugit l-au adus cu soldaţii şi cu miliţia. Care n-a semnat că nu ştia carte i-au lipit policarul pe cerere. Care n-a semnat deşi ştia carte i-au strâns activiştii mâna la uşa cancelariei de la şcoala pâna a cerut el să semneze să scape. Care n-a fost de găsit, sau s-a ţinut tare a primit o cotă de predat la stat care l-a îndoit. I s-a scris pe gard cu vopsea roşie „lipitoarea poporului”, „chiabur”, sau „asasinul clasei muncitoare”. Unii au fost arestaţi, fie ca lucraseră la boieri sau la chiaburi înainte, fie că vorbiseră de rău de ruşi sau pe Stalin. Unii au disparut de tot, umbla vorba prin sat c-au trecut Prutul la ruşi, era un fel de „misto” rural, nici dracu’ nu trecea râul spre răsărit măcar că de acolo ne „venea lumina”.

Cât despre bunicul şi întâlnirea de sfat de taină de la el de acasă s-a aflat la partid, că aşa e la sat, lume mică, vorbe multe şi acolo undeva unde se cloceau necazurile, cineva i-a deschis un dosar. Au început să se adune filele. Arestau pe unul din zonă şi-l întrebau la anchetă:

-         Dar despre fostul primar moş Aurel ce ştii să ne spui?

-         Nu ştiu nimic, ce să ştiu?

-         Aha banditule, va să zică ţii cu liberalii? Şi poc o palmă. Sau trosc un pumn. Sau buf un şut. Şi omul îşi amintea, sau inventa, că a zis aşa şi pe dincolo, că a făcut ce a făcut.

Când dosarul a avut deja câteva file bunicul a fost chemat pentru o problemă urgentă la Galaţi, dar când a ajuns în gară, l-au şi băgat cu forţa într-o maşină. O altă maşină a oprit cam la aceiaşi oră în faţa casei bunicilor şi din ea au coborât doi civili şi miliţianul din sat să facă percheziţie. Au ridicat din sertare diplomele de merit de agricultor pe care le avea, mai multe borderouri şi un volum gros legat în piele „La grande Encyclopedie Francaise” pe care bunicul îl împrumutase înainte de război de la Coana Virginica, boieroaica din sat, să studieze schiţa unei pompe de apă pentru grădina de zarzavat. Începuse dupa aia războiul şi boieroaica nu s-a mai întors de la Paris şi acum era „absenteistă”. Cartea a fost un motiv de acuzare pentru complicitate cu elemente burghezo-moşiereşti, care adaugate la exploatarea nemiloasă a grădinarilor din R.S.S.Moldovenească pe moşiile arendate de la boieroaică i-a adus bunicului 10 ani de puşcărie. A fost eliberat în 1963 şi după câteva luni a murit din cauza bolilor contractate în lagărele de muncă comuniste.