vineri, 25 noiembrie 2011

Torna torna fratre! Adică toarnă-ţi aproapele, sau ghid practic de recunoaştere a celor care v-au turnat la Securitate.

Am scris pe un blog de al meu (dă click!) despre aceasta expresie probabil prima în limba română descoperită până acum.
Astăzi voi scrie despre turnătorii de la securitate, fără a intra în amănunte despre modul cum erau recrutaţi, cum erau plătiţi, sau altfel recompensaţi. Acest lucru a fost dezbătut în presa postrevoluţionară în fel şi chip, uneori destul de fantezist, aşa că nu mă bag în ce nu ştiu. N-am fost nici securist, nici informator sau colaborator al securităţii, aşa ca habar n-am ce căpătau indivizii în locul informaţiilor pe care le dădea organului comunist de represiune. La câteva luni dupa revoluţie, un coleg de serviciu, asistent medical la Sanepid şi făcut "mea culpa" şi le-a declarat colegilor că el a fost turnătorul la "Unchiul Secu" din compartimentul de epidemii al instituţiei. Îl prinseseră "băieţii cu ochi albaştri" cu o golănie legata de activitatea sa sportivă şi ca să scape, tipul a semnat contractul cu diavolul şi a început să "recite", dar din ce ne-a povestit nouă a început mai mult "să compună". Ofiţerul lui de legătură îi cerea mereu date dintr-un serviciu în care nu se întâmpla nimic, că nu avea ce să se întâmple. Mi-a plăcut nu francheţea tipului care s-a destăinuit sub presiunea remuşcărilor că-şi vânduse pe doi lei şi-o excursie la bulgari colegii, ci eleganţa cu care au primit colegii de birou vestea. Un alt asistent, evreu de felul lui, a râs şi-a zis că: "nu trebuia să ne spui că ştiam şi noi", iar altul l-a întrebat: "le-ai spus şi când am fost la curve amândoi în perioasa cqnd eram detaşaţi pe litoral ?". Ca o paranteză pot să vă spun că aflând că acest lucru n-a fost comunicat Securitaţii omul a respirat uşurat şi mi-a zis: "dom' doctor' toata viaţa mi-a fost mai frică de nevastă decât de securitate, că de călcat pe alături mai călcam, dar de lucrat contra regimului n-am lucrat niciodată că n-aveam de ce". Ori în situaţia colegului meu erau milioane de oameni în ţara românească care munceau, glumeau, făceau haz de necaz, sau poate cârcoteau şi mârâiau ca în bancul ală cu câinii din C.A.E.R., dar în rest rămâneau cetăţeni ai patriei socialiste chiar şi în pijama.
Aşadar cred ca existenţa unui număr aşa uriaş de colaboratori ai Securităţii a fost o prostie tipic românească, cea mai mare parte din acasta armată de milioane de indivizi nu avea ce spune şi probabil inventa şi el aşa cum inventa şi ofiţerul lui de legătură pentru a pune în practică expresia lui Caramitru devenită celebră: "Mircea fă-te că lucrezi!". Ce se putea afla de un amărât de asistent dintr-un Sanepid? Că nu este vaccin suficient pentru copii? Nici acum nu este. Ca aveam cazuri de SIDA pe care le ascundeam sub covorul roşu al partidului? Pai ei ştiau mai bine decât medicii cine era bolnav şi cum se îmbolnăvise, că toţi însoţitorii de vagoane de dormit erau "povestitorii" lor. Că nu era mâncare şi nu era căldură în apartamente? Dar ce trebuia să le spună cineva? Majoritatea ofiterilor şi subofiţerilor de securitate erau oameni care trăiau la bloc şi chiar dacă ei nu mâncau de pe cartelă, fraţii lor şi părinţii lor şi socrii lor şi bunicii lor îndurau frigul şi foamea în apartamentele şi atunci şi acum încălzite de aceleaşi intreprinderi impotente ale statului şi mâncau puii vineţi de Avicola.
Dincolo de absurditatea unei astfel de organizaţii monstruase şi foarte costisitoare formata din armate de cadre, mii de ofiţeri acoperiţi, milioane de turnători, tehnică de ascultare şi înregistrare etc., eficienţa acestui aparat de represiune a fost jalnică şi a devenit inutilă in faţa revoltei unui singur oraş, Timisoara şi apoi a unei ţări întregi.
Majoritatea oamenilor ştiau sau bănuiau cine-i toarnă la Securitate. În primul rând nu toţi indivizii erau interesanţi pentru siguranţa statului comunist ci numai anumite categorii: cei care avea rude plecate în străinătate, cei cu trecut "pătat" de proteste la adresa regimului şi a lui Ceauşescu, cei proveniţi din familii în care existau foşti legionari, sau membri ai partidelor istorice ale României, foştii deţinuţi politici, cei care veneau în contact cu străinii care munceau pe la noi sau erau turişti. Dacă intrai într-o astfel de categorie aveai plantat imediat lânga tine un informator care comunica securistului unităţii date despre tine în timp real şi care-ţi monitoriza activitatea. Să vă dau două exemple. Când socrii mei au emigrat în 1986 în Ungaria, ţară considerata "ostilă" lui Ceauşescu şi Securitaţii, soţiei mele i-au fost "plantaţi" doi informatori. Mai întâi a fost mutată ca medic stagiar într-un dispensar în aceiaşi tură cu un medic care colabora cu ":secu", iar apoi i-a fost adusă o asistentă nouă, fiica unui alt coleg de-al nostru, răposat întru Domnu' între timp, care şi el colaborase cu Miliţia şi Securitatea la greu.
O afecţiune ciudată şi insistentă s-a petrecut faţa de soţia mea din partea colegei mai în vârstă cu care lucra în dispensar. Am început să primim invitaţii la mese şi la petreceri, ba chiar şi la manifestari mai prozaice, gen culesul viei, sau tăiatul porcului. Cum lipsa noastră de socializare excesivă a dus la un eşec al dezvoltării unor relaţii care să ajungă la confidenţe, a fost adusă urgent din altă circumscripţie o domnişoară asistentă, care a început din prima să critice regimul, să ceară păreri şi soluţii pentru ieşirea din clenciul comunist, într-un cuvânt să provoace, doar, doar va afla ceva demn de comunicat. Ambele persoane au intat într-o stare de agitaţie extremă când dupa revoluţie au apărut liste cu turnători lipite pe uşile Spitalului Judetean Galaţi, chiar dacă ele nu figurau în ele, fiind din alta structură informativă numita "ambulator". O parte din turnătorii de la Securitate sunt bine mersi în mijlocul nostru şi nu par a fi deranjaţi că numele le-a apărut pe lista ruşinii. Toate meseriile şi toate categoriile sociale au avut turnătorii proprii, dar unii asemenea asistentului mai sus pomenit au intrat încet într-un con de umbră şi şi-au pus cenuşa pe cap retrăgându-se practic din viaţa publică. Dar ce te faci cu cei care dovediţi a fi fost turnători cu diplomă se luptă prin justiţie să dovedeasca că "nu au facut poliţie politică", de parcă delaţiunea ar fi ca şi tumorile de doua feluri: malignă şi benignă.
Aveţi aici (dă click!) şi aici (dă click!) o listă a turnătorilor care ocupă funcţii publice în judeţul Galaţi.


BANC
Se întâlnesc câinii din CAER (Comunitatea de Ajutor Economic Reciproc, o structură care se dorea o "piaţă comună" a ţărilor comuniste) şi-şi povestesc unii altora cum trăiesc.
Dobermanul (câinele german) spune: noi avem mâncare bună, stăm la căldură, dar ne ţine stăpânul în lanţ şi nu ne lasă să lătrăm.
Vijla (câinele maghiar) spune: noi avem mâncare bună, stăm la căldură, stăpânul nu ne ţine în lanţ, putem alerga şi pe la vecini şi ne lasă să lătram, dar nu prea tare să nu-l supăram pe ogarul barzoi.
Barzoi (câinele rus) spune: noi avem ceva mâncare de la copoi, nu ne trebuie căldură dacă avem votcă şi putem urla cât vrem că avem "glasnost" şi "perestroica".
Copoiul (câinele român): noi avem numai oase de mâncat că toata cărniţa merge la ruşi, stăm în frig si nu putem nici urla, nici latra, dar să ştiţi că atunci când nu ne vede nimeni mârrrâim!

vineri, 11 noiembrie 2011

Securiştii mei cei de toate zilele

          Stăm un grup de adolescenţi la o masă dintr-o cafenea şi spunem bancuri „politice” şi râdem cu gura până la urechi. Cel mai haios dintre noi este George, poreclit „Sir” pentru ţinuta sa impecabilă de tânăr lord englez, cu costum, cravată, pantofi lustruiţi, dar şi pentru morga sa deosebita pe care o afişează în toate împrejurările. Binenţeles ca bancurile preferate ale lui George sunt cele cu englezi, scoţieni, sau mai pe scurt cu Lord şi Jim. Când le spune, George afişează moaca sa de zile mari şi pronunţă impecabil cuvintele englezeşti cu un accent londonez învăţat din filmele cu „Sfântul” jucate de Simon Templer.
După George urmează ca notorietate în bancuri bune Gabi. Tipul este evreu şi aşteaptă împreună cu familia aprobarea de emigrare în Israel. Dacă vrei să afli un banc bun cu evrei, el este omul, scoate din el un accent evreiesc de cazi pe burtă. Puţini evrei au mai rămas la noi în oraş, printre ei și familia lui Gabi, al cărui bunic merge zilnic la ceainăria doamnei Goldenberg de pe strada Frumoasă să-şi bea ceaiul şi să afle cine a mai plecat la Palestina.
Astăzi nu spunem bancuri cu evrei, nici cu scoţieni zgârciţi, nici măcar cu lorzi bogaţi şi tâmpiţi, astăzi spunem bancuri politice, de alea de toata ziua, devenite după aprecierea lui George de importanţă „naţionale”.
-         -Nu râdeţi băi fraierilor că şi asta este o formă de rezistenţă anticomunistă!
-        - Adică ce vrei să spui că dacă stăm pe fund aici la „Potcoava” şi ne bem nechezolul şi ne hlizim ca nişte proşti de situaţia în care stăm, facem rezistenţă anticomunistă?
-         -Un fel de rezistenţă. Este dacă vrei rezistenţa prin râs, dacă n-am avea-o nici pe asta, nici n-am mai avea de ce râde. Să râdem de noi? Păi atunci în loc de nea Nicu puneţi-vă pe perete o oglindă şi când vă uitaţi în ea râdeţi.
-         -Da’ tu ştii care-i culmea râsului la români?
-     -Nu ştiu!
-     -Culmea râsului la români este când se adună mai mulţi şi spun bancuri politice şi râd de se sparg că unul din ei este de la securitate, iar a doua zi „după râsu’ urmează plânsu’!
Nu prea râdem că se întămplă frecvent să auzi că pe „cutare” l-a umflat miliţia şi l-a amendat că spunea bancuri politice. Dar noi suntem de-ai casei, ne ştim toţi între noi de ani de zile şi nu ne ferim unul de celalalt. Ne ferim de chelneriţă care aduce cafelele, mă rog, un fel de cafea, făcută din cafea „amestec” în care bucătarul a mai adaugat şi el o porţie zdravănă de zaţ, ca să-i mai iasă şi lui ceva. Ne ferim de orice străin care se aşează pe o canapea apropiată de masa noastră. Nu se ştie niciodată dacă nu este un înlocuitor de-al lui „Preafericitul”.
„Prefericitul”  nu este cum ai crede patriarhul bisericii ortodoxe române, ci ofiţerul de securitate care se ocupă de trasul cu urechea prin baruri şi restaurante. Toată lumea îl ştie de „Blondu’ cu ochi albaştri”, dar noi ca să nu-l încurcăm cu prietenul meu Vatea, care-i tot blond, mai mult roşcat şi are şi el ochii albaştri, îi spunem altfel: „Preafericitul”. George l-a botezat într-o zi:
-         -Băi ce slujbă mişto are ăsta! Toata ziuă prin cârciumi şi prin baruri, cafeluţa, cafeluţă, citronada, citronadă, din banii poporului muncitor, mi-ar place şi mie aşa o slujbă! Ăsta-i preafericit!
Şi „Preafericitul”  i-a rămas numele. Nu dai doi bani pe el dacă nu l-ai cunoaşte. E îmbrăcat de la „preţ redus”, un pic neîngrijit, cu părul blond şi lins, un pic mai lung, veşnic cu o revistă care-i iese din buzunar, fie „Ştiinţă şi tehnică”, fie „Magazin istoric” sau „Lumea”, din care pare că citeşte pasionat, rupt de lumea din jur. 
În realitate stă şi ascultă şi se apleacă imperceptibil către sursa de unde vin discuţiile, ca şi cum n-ar vedea foarte bine o ilustraţie din revistă, sau n-ar avea lumină suficientă să citească. Iarna trece tot la 10-15 minute spre toaletă,  sau spre garderobă alunecând ca o stafie pe lânga mesele din bar în pantofii săi cu talpă de „microporos”. Dacă i se pare că aude ceva interesant se apleacă şi-şi leagă şireturile de la pantofi,  sau se aşează la o masă învecinată semnalizând discret chelneriţei să-i aduca cafeaua la nou amplasament.  Câteodată mai şi scrie câte ceva în revista pe care o are pe masă. Altă data îşi lasă neglijent pardesiul sau paltonul rezemat de câte o canapea, sau agăţat lângă câte o masă într-un cuier pom cum sunt cele din baruri. Îl găseşti peste tot, dimineaţa în baruri şi cafenele, seara în restaurante, nu stă mult, baleează pe sub sprâncene localul şi dacă-i neinteresant „din punct de vedere informativ” se mută în alt bar. Îl ştim toţi care suntem în gaşcă şi îl învaţă repede şi alţii mai nou apăruţi în tărg, dar se pare ca omul este valoros că nu este schimbat din aceasta funcţie de ani de zile. Când apare prin preajmă trecem automat pe bancuri porcoase, sau cu alte personaje nevinovate. Cred ca tipul asta a auzit sute şi mii de bancuri la viaţa lui. Unii zic că fiecare banc politic nou auzit de securişti se prelucrează la tot personalul din Securitate. Nu prea cred. Unele sunt atât de bune că ar râde şi ei cu gura până la urechi, cum râdem noi acum de ultima vizita în străinătate a lui nea Nicu. Oricum nimeni nu ştie ce se întămplă în clădirea cenuşie şi posomorâtă de pe strada Brăilei construită prin anii 60 în stilul clădirilor guvernamentale comuniste, gen I.M.G.B.
Doamne fereşte să intri vreodată acolo. Lumea întoarce capul când trece pe trotuarul de vizavi, că pe cel alăturat curţii clădirii există o restricţie pentru pietoni, ca pe trotuarul de la ambasada americană din Bucureşti şi mulţi miliţieni şi civili care veghează. N-ai şanse prea multe să cunoşti un securist. Eu am cunoscut doar trei-patru în toata perioada comnunistă. Unul a fost Preafericitul pe care l-am „învăţat” repede de la alţii, dar nu l-am auzit niciodata vorbind, poate că era mut.
Pe urmă o vară de-a mamei din Câmpulung era căsătorită cu un ofiţer de securitate care luptase în munţi contra bandiţilor şi avea şi nişte cicatrici îngrozitoare pe burtă unde fusese împuşcat. Le văzuse vărul meu Sorin, o dată când au fost la mare împreună şi mi-a povestit de ele stând cocoţaţi în vârful caisului de la bunica din curte pe când aveam vreo zece ani. Când a ieşit la pensie de la „Secu” a venit la noi în oraş şi s-a angajat electrician în combinat. A fost un tip de treabă, nu ştiu pe cine împuşcase el acolo prin munţi, acuma mai împuşca doar câte un amărât de iepure când ieşea la vânătoare.
Mai pe urmă aveam un securist care se ocupa de şcoli şi de licee şi care recruta informatori printre elevi. Îl chema Goiciu şi era fiul comandantului puşcăriei de la Gherla, Petre Goiciu. Habar n-aveam eu de Goiciu şi de Gherla pe vremea aia, dar tipul tot venea pe la noi pe la liceu pe la poligonul de tir şi se împrietenea cu noi. O dată ne-a promis că ne face rost de bilete la un concert de muzică rock şi l-am crezut. A venit la mine acasă să mă scoată la concert. Tata cumpărase lemne de foc şi le spărgea cu toporul de un butuc în curte. A intrat în casă şi m-a întrebat:
-         -Cine-i ăsta şi de ce te caută?
-     -Păi e un amic de-al meu şi mi-a făcut rost de bilete la concert...
-     -Cum îl cheamă?
-     -Goiciu. Tata n-a zis nimic şi a ieşit afară roşu la faţă ca un rac. S-a dus întins la grămada de lemne şi a înşfăcat toporul cu care spărgea loazbele şi cu el ridicat s-a dus întins la amicul meu Goiciu.
-         -Tu-ţi Dumnezeii mătii de pui de criminal ce eşti,  dacă te mai apropii de copilul astă îţi tai căpăţâna pe buturuga asta, ca la un pui de gaină! Te schingiuiesc şi eu pe tine cum m-a schingiuit şi criminalul de taică-tu pe mine în puşcarie! Ieşi afară din curtea mea fiu de curva că te omor pe loc!
          Securistul s-a facut alb la faţă ca varul şi a început să se retragă cu spatele spre poarta de la stradă, bolborosind într-una „tov Popa” în sus, „tov Popa” in jos, în timp ce mama plângea în uşa casei şi striga la tata:
-         -Lasă-l Nicule că faci păcate cu el!  Lasă-l Nicule! Şi cum tata înainta necruţător cu toporul ridicat către ofiţer mama a răcnit şi către acesta din urmă:
-         -Fugi mai omule odată de aici! Pleacă! Şi luminat deodată de strigătul mamei securistul a întors spatele tatii şi toporului său uriaş şi a rupt-o la fugă. În pragul porţii s-a împiedicat de tocul de fier al porţii şi a căzut cât era de lung.
-         -Mama voastră de legionari, las’ că vă arăt eu! Te bag eu la puşcarie din nou legionarule!
Dar când tata s-a dus spre el a rupt-o la sănătoasa cu pantalonii rupţi în genunchi de cum căzuse şi pâna să ajungă tata la poartă dăduse colţul spre strada Tecuci. De bagat în puşcarie nu l-a putut băga pe tata din nou, dar de făcut rău i-a făcut. L-au chemat la Securitate, dar nu s-a dus, aşa că au venit la el la serviciu a doua zi şi când l-au întrebat de incident tata şi-a dat jos bluza albă de halat de spital pe care o avea pe el şi şi-a întors spatele către securişti care au încremenit. Pe laturile toracelui cicatricele de la vâna de bou cu care fusese bătut la Gherla de către Goiciu luceau ca nişte dungi de zebră. Goiciu ăsta s-a ocupat de studenţii străini şi de elevi multă vreme. După aia l-a pus „Unchiul Secu” să se ocupe de Vama Galaţi. Stătea toată ziua cu geana pe vameşi şi-i lăsa fără ciubucurile lor ciugulite de la vapoare: câte o sticlă de whisky, câte un carton de Kent, sau un pachet de cafea. La Revoluţie l-au căutat vameşii prin tot târgul să-l „dea la apă”, adică să-l arunce în Dunăre.
Pe urma l-am mai cunoscut pe securistul care se ocupa de sănătate. Îl chema Constantinovici şi până a afla că este securist, credeam că este asistent medical, sau brancardier prin spitalul judeţean, aşa era de şters şi de  discret. Purta întotdeauna un halat alb peste costumul de haine şi îl vedeai peste tot: la raportul de gardă al medicilor din sala de lectură, răsfoind fară chef ziarul „Scînteia”, pe coridoarele sumbre de la morga spitalului, sau prin sălile de operaţii şi de tratamente. Nici măcar o trusă de curetat nu se scotea de sub cheie fără aprobarea individului. Avea undeva pe la parter o cămăruţă lângă centrala telefonică  a spitalului şi când se plictisea se distra ascultând  convorbirile galante dintre medici şi asistente, sau cine, când şi cu ce, s-a mai internat în spital. Acolo ţinea şi lista colaboratorilor securităţii din spital, dar, în euforia zilei de 22 decembrie 1989, nimănui nu i-a dat prin cap să deschidă uşa metalică a biroului, iar când într-un târziu au făcut-o, complicii lui din spital, informatori aflaţi pe statele de plată,  îl goliseră de conţinut. După1986  socrii mei plecaseră în Ungaria şi tipul care ştia despre asta din dosarul meu, mă oprea în curtea spitalulu unde făceam gărzi ca medic stagiar:
-         -Ce mai faceţi tovaraşul Popa? Ce vă mai fac socrii, cum se descurcă acolo in Ungaria?
-      -Ce să facă tovaraşe colonel, bine, ce dumneavoastră nu ştiti? Şi mă hlizeam la el, să nu mă creadă prost, doar ştiam că toate convorbirile mele cu străinătatea erau ascultate din centrala telefonică de pe strada Silozului.
-         -Dar dumneavoastră când o să plecaţi?
-    -Când o să-mi dea tovarăşii paşaport.
Dar nu mi-au dat. Am primit însă la insistenţele mele o hârtie scrisă la maşină vârâtă într-un plic cenuşiu oficial.
„Prin prezenta vă facem cunoscut că cererea dv. de călătorie temporară în Republica Ungaria nu a fost aprobată”.
Ultimul securist în activitate l-am văzut pe 21 decembrie 1989. Terminasem anul de secundariat (rezidenţiat cum îi spune acum) în epidemiologie şi mă prezentasem la postul pe care-l luasem prin concurs, medic în portul Galaţi la cabinetul de port şi frontieră, unde aveam ca sarcină printre altele să verific şi starea de sănătate a marinarilor de pe navele care intrau în port. Dădusem buletinul ca să primesc „pas-ul” un fel de legitimaţie cu care puteai urca la bordul navelor şi care se păstra la grănicerul care păzea schela (scara) de intrat pe vapoare. Mi l-a adus chiar comandantul punctului de frontieră, colonelul Crăciun.
-         -Doctore mata vii de la Bucureşti?
-         -Da tovarăşe colonel.
-         -Ce se aude pe acolo?
-         -Nu ştiu tovaraşe colonel că sunt venit de vreo trei zile.
-         -Dar nici de Timişoara nu ştii nimic?
-         -Ştiu doar ce a spus „şeful cel mare” aseară la televizor?
-         -Şi ce parere ai?
-         -Despre „şeful cel mare”?
-         -Nu tovarăşe, despre Timişoara. Crezi că o să se extindă şi la noi?
-         -Nu cred tovarăşe colonel, noi gălăţenii nu prea avem stofa de huligani.
          Mi-a întins „pasul” cu mâna dreaptă şi apoi a ieşit clătinând din cap şi a traversat drumul spre Palatul Navigaţiei unde-şi avea bârlogul. Peste două ore fugea printre blocurile de la „Spicu” îmbrăcat în haine civile. Câteva zile n-am avut după Revoluţie pe nimeni la controlul paşapoartelor. Plecam în radă doar noi, veterinarii, capitania şi vameşii. Pe urmă au apărut din nou ofiţerii de la P.C.T.F. (Punctul de Control al Trecerii Frontierei) Galaţi, dar acum erau deghizaţi în pompieri. Ca să nu-i linşeze lumea pe stradă în loc de petliţe albastre de ofiţeri de securitate aveau cusute petliţe mov închis ca cele ale pompierilor. După aia nici n-a mai contat: s-au trnsformat în poliţie de frontieră, jandarmerie şi în martie 1990 în S.R.I. Vorba marelui chimist francez Antoine Lavoisier scurtat de cap la revoluţia de la 1794 prin ghilotinare, într-o zi de 8 mai: „ Rien ne se perd, rien ne se crée, tout se transforme „. 

miercuri, 14 septembrie 2011

După Rusalii

Reproducere din Expozitia "Rusaliile negre" de la Brăila a Fundatiei Academia Civica
La al doilea cântat al cocoşilor moşu Gheorghe Cărpinişan din Beregsău se trezi de tot şi se aşeză cu picioarele la marginea patului. Peste cântecul cocoşilor se suprapunea lătratul câinilor din sat, care păreau agitaţi de parcă dădeau lupii iama în oi. Deşi era a doua zi după Rusalii, era răcoare aşa că moşu Gheorghe puse peste cămaşă un boibărac şi dând fireangul de-o parte îşi lipi ochii de ocheţul verandei doar, doar o vedea ceva. Părea că spre Săcălaz se vedeau nişte lumini, aşa ca moşu ieşi pe veranda casei lipăind cu picioarele goale, fără măcar să-şi tragă ştrimfii. Într-adevar dinspre Timişoara se vedea luminile unor maşini şi se părea că tot într-acolo bătea câinii mai tare. Zarva câinilor din sat trezise şi pe alţii, pe ici pe colo se vedeau deja lumina palidă a feştilelor printre tufele de iorgovan din curţile oamenilor. Parcă de undeva din capăt se auzeau şi ţipete, sau cineva bocea, aşa că moşul curios ieşi în poartă. Din casa de peste drum ieşise şi văru Vasile în mijlocul plaţului, dăspuiat, numai în cameşoiul de noapte cu poacini în picioare şi cu felinarul aprins.
- Ce-o fi mă zarva asta?
- Nu ştiu vere, poace vin’napoi nemţii! Nemţii trecuseră spre Jimbolia cănd se retrageau din faţa ruşilor, dar asta se întâmplase de mult, că aproape şi uitaseră.
- N-ai răpelţi la tine? Şi văru Vasile scoase din buzunarele cămeşii un păclu de tabac.
- La ce-ţi trebuie răpelţi, n-ai feştila aprinsă?
- Uice prost mi-s io, stam cu focu-n mâna şi ceream răpelţi! Şi aprinzându-şi ţigara arătă şi în susul străzii:
- Uice şi-n poceaca spre Jimbolia vin maşini!
Într-adevar farurile unor camioane veneau şi dinspre Cărpiniş, ba parcă şi dinspre Nemeti se vedeau lumini. Şi pe măsura ce maşinile se apropiau zgomotul creştea în intensitate şi bărbaţii trecuţi prin front recunoscură camioanele ca fiind ZIS-uri ruseşti.
-Vere să ştii că nu vin nemţii, ci ruşii! Dar şi ruşii trecuseră prin sat în vremea de război golind coteţele de gâini şi curăţind burile de palincă.
Nu erau ruşii, erau românii în camioanele ruseşti cu prelată. Soldaţi români. Îi vazură cum intrară în sat din toate părţile ca şi când ar fi vrut să-l ocupe şi în jumatate de oră asta şi făcură: din camioane se coborâră puzderie de soldaţi care începură să strige pe străzi să intre lumea în curţi şi-n ogrăzi că va fi o verificare.
Moşu Gheorghe intră şi el în curte dacă aşa fu porunca, dar de pe verandă se bâzgoi mai departe pe drum, mai ales că se luminase bine.
Din camioanele cu prelată soldaţii descărcară mai multe mitraliere Maxim pe care în viteză le amplasară în mijlocul drumului la răscruce. Părea că satul ajunsese în toiul unei iminente bătălii, atât de multe uniforme şi arme nu mai văzuseră paorii de la război. Apărură şi căteva GAZ-uri cu ofiţeri şi după petliţele albastre moşu Gheorghe îi cunoscu că-s de la securitate.
La al treilea cântat al cocoşilor tot satul era în picioare pândind după garduri sau după obloane mişcarea trupei echipată ca la război, ce alerga de colo colo pe străzile satului. De frică să nu fie văzut moşu Gheorghe intră în casă unde nevastă-sa Maria, cu lacrimi în ochi îl întrebă ce se întamplă. Ce să se întâmple, poate că începuse un alt război, cu americanii, cu Tito sau cu chinejii.
Se îmbracă şi porunci nevestii să pună ceva pe masă să nu-l prindă războiul flămând, dar n-apucă să înghită nimic că poarta se dădu cu zgomot în lături şi-n urletele câinelui care părea că înebunise în lanţ de furie, intrară mai mulţi soldaţi, care cu armele în mână păzeau un ofiţer cu nişte hârtii în mână.
-         A cui îi casa asta?
-         A mea şi a nevestii.
-         Nu mă, cum te cheamă?
-         Gheorghe Cărpinişan.
-         Fiul lui Vasile?
-         Da dom’ ofiţer.
-         Eu nu sunt domn, eu sunt tovarăş, aşa să-mi spui, tovaraşe.
-         Am înteles.
-         Mai stă cineva cu voi?
-         Nu, doar noi doi.
-         Da’ baiatu’?
-         Băiatu-i plecat la Cluj la slujbă.
-         Şi deci sunteţi singuri?
-         Singuri.
-         Atunci ascultă la mine aici comanda. Ai o oră să-ţi aduni toate catrafusele şi să le pui în cărută şi să ieşi în faţa casei cu toate boarfele că eşti evacuat.
-         Ce sunt?
-         Evacuat.
-         Da’ ce-am făcut dom’ ofiţ...., tovaraşe ofiţer să fiu evacuat?
-         Nimic, da’ tot satul se evacuează, o să fie zonă de conflicte militare.
-         Cu cine dom’ ofiţer?
-         Cu măta băi boule, nu ţi-am zis să nu-mi mai spui domn? Şi furios ofiţerul trecu hârtiile din mâna dreaptă în cea stângă şi apoi îi trase o palmă cu toata puterea moşului de acesta căzu jos. Uluit moşul rămase mut în colţul verandei unde căzuse. Un urlet de om, cel al Mariei acoperi pentru o clipa urletul căinelui din lanţ.
-         Mama voastră de titoişti şi de chiaburi ce sunteţi, ar trebui să vă împuşte statul nu să vă evacueze! Marş de-ţi strânge boarfele că te ridic în curu’ gol din curte. Şi ofiţerul întoarse spatele celor doi bătrâni, unul cazut la pământ cu o şuviţă de sânge plelingândui-se dintr-o nară, cealaltă rămasă fără aer de la urletul aproape animalic pe care-l scosese când îii fusese lovit bărbatul. Făcu căţiva paşi spre poarta acompaniat de lătrăturile furioase ale câinelui care tragea de lanţ să-l rupă, când se opri în loc şi deschizănd tocul pistolului pe care-l avea atârnat la şold scoase afară arma, cu un zâmbet larg care-i acopei figura pănă atunci fioroasă.
-         Hai la tata, cusu-cusu! Stai că te învaţ eu să mă mai latri! Şi de la mai puţin de un metru trase un glonte în capul câinelui care amuţi pe loc şi se prăbuşi scuturat de convulsii. Bubuitura armei o scoase din minţi pe Maria care începu din nou să urle. Ofiţerul se întoarse spre ea cu pistolul încă fumegând în mână şi îl ridică ţintind capul femei. Moşu Gheorghe se trezi din buimaceală şi sări in faţa femeii, lipindu-şi fruntea de ţeava fierbinte a revolverului.
-         Nu trage dom’ ofiţer că-i păcat, e femeie cumsecade, mai degraba omoară-mă pe mine! S-o speriet săraca!
-         Mama voastră de spioni titoişti şi de chiaburi! Ar trebui să vă împuşcam pe toţi ca pe câinele ăsta! şi ofiţerul arată cu ţeava armei spre animalul împuşcat care zăcea într-o baltă de sânge. Ceilalţi militari un pic speriaţi de violenţa ieşirii superiorului lor priviră spre fruntea lui Gheorghe, pe care ţeava armei lăsase un cerc pe parcă îl însemnase cu fierul roşu.
-         Hai mă, că mai avem şi alţii! Şi ofiţerul o porni spre poartă, urmat de soldaţi.
-         O oră bă, atât aveţi o singură oră!
-         Şi ce avem voie sa luăm?
-         Pe măta şi pe tactu din cimitir! Luaţi şi voi acolo de mâncat şi de dormit şi de muncit, ce vă-ncape în căruţă, că vă mutăm în casă nouă! Şi trântind poarta ieşiră pe stradă şi intrară în curtea următoare. Maria începu din nou să urle cu gura tremurând toată şi faţa schimonosită.
-         Căsuţa mea, căsuţa mea, ce-am facut de mi-o ia?
-         Taci Mărie că vine iar dom’ ofiţer şi te puşcă!
-         Să mă puşte! Să mă puşte ca pe câine! Să mă puştee! Şi urlând femeia ieşi peste trupul bărbatului în verandă şi începu să urle.
-         Împuşcă-mă! Vino să mă împuşti! Aoleu casa mea, avlia mea, blaga mea! Moşu Gheorghe se repezi la ea şi-i puse mâna pe gură şi-o trase spre casă  din verandă. Prea târziu însă, poarta de la stradă se trânti cu zgomot şi în pragul uşii apăru un soldat fioros cu puşca în mână.
-         Ce crucea mătii ţipi fă? Vrei să te arestez, vrei să pleci la puşcărie, sau să pleci cu bărbatu-tu în evacuare? Taci dracului din gură şi adunăţi boarfele că vine tov’ căpitan si te împuşcă ca pe câine auzi? Şi soldatul o apucă de umeri pe Maria şi începu s-o scuture. În mişcare una din petliţele albastre cusute prost căzu şi sub ea moşu Gheorghe vazu cusută petliţa verde a armei grănicerilor.

marți, 23 august 2011

Apa


Apa noastră cea de toate zilele....
Puţină lume îşi poate imagina astăzi cum ar arăta viaţa fără posibilitatea de a te spăla zilnic. Totuşi nu sunt mulţi ani de când acest lucru era imposibil. În cazul oraşului meu (Galaţi) înconjurat de ape (Dunăre, Prut, Siret, Brateş) până la revoluţie a reuşi să te speli, sau să-ţi speli rufele era o mare realizare! Ani de zile apa rece a curs cu „program”, adică 2 ore dimineaţa devreme şi 2 ore seara, iar de 3 ori pe săptămână aveam „program” şi la apa caldă, cam în aceleaşi intervale orare. Aveam program dar nu totdeauna aveam apa caldă, de cele mai multe ori apa era călie, ca de la soare şi lipsită de presiune pentru cei care stăteam la ultimul etaj din bloc. Era şi un banc pe seama asta, care parodia ora exacta data de postul naţional de radio:
            „La semnalul urmator va fi apa caldă! Pic. Pic. Pic. A fost apă caldă!”
Aşa ca din fiecare locuinţă de bloc care se respecta nu lipseau ustensilele necesare stocării apei: găleţi, bidoane, căzănele iar în anotimpul secetos chiar şi damigenele şi borcanele de murături. Prima grija când curgea apa era să-ţi umpli vasele ca să ai cu ce sa te speli, cu ce să găteşti, sau ce să torni în toaletă dupa ce-o foloseai. Milioane de tone de apă se risipeau zilnic. Umpleam cada de baie dimineaţa cu apă dupa ce ne spălam, pentru ca seara sau cel tâeziu a doua zi să o golim şi să strângem apa proaspătă. Uneori mai ratam umplerea căzii si atunci apelam la rezervele din bidoane sau din cazanul de pe aragaz care era totdeauna plin cu apă pusă la încalzit. Nu de altceva, dar în afara faptului că apa calda şi cea rece erau cu program, aveam mereu câte ceva de spălat urgent: un copil plin de praf venit de la bicicleta sau de la joacă, o farfurie sau o cratiţă, legume sau fructe de la piaţă sau chiar o rufă. Aşa că un căzănel de 20 de litri trona pe jumătatea aragazului din bucătărie, aproape călduţ în fiecare moment al zilei. Din păcate nu toata lumea avea preocupări legate de igienă şi în epoca în care deodorantele nu se găseau pe piaţă decât rareori, majoritatea venind de la rudele din strainătate „la pachet”, sau aduse de marinari prin contrabandă, atmosfera din autobuzele supraaglomerate şi supraîncălzite nu era tocmai una agreabilă. Apropos de deodorante, erau produse de o firma de stat „Farmec” şi atunci când le găseai în magazin indiferent daca erau de damă sau de bărbaţi le cumpărai, căci erau un cadou perfect pentru oricine la ocazii. Am fost la un „ceai” (petrecere dansantă cu tineri) la care gazdei i s-a oferit din partea unui invitat un deodorant nou apărut, care se chema „Intim” şi era pentru părţile intime, dar la repezeală să nu rateze achiziţia omul nu s-a mai uitat ce a cumpărat.
Înainte de chinurile îmbăierii de la bloc le-am trăit pe cele de la casă, mai bine de jumatate din viaţă trăind la casa părintească. Ai mei aveau baie în casa, fapt ce constituia un lux în anii ”60, faţă de cei care trebuiau să se ducă să se spele la „baia comunală” de pe strada Traian. Făcea tata un foc zdravăn în sobă de începea să fiarbă apa în cazanul de aramă şi intram pe rând la baie să ne curăţăm. Mă chema mama din poarta de la joacă să trec la baie că e apa caldă şi plecam dintre copii ca un prinţ cu nasul pe sus: eu aveam cadă unde să mă spăl pe când ei se spălau la lighian. Rudele mai apropiate veneau la cele care aveau baie în casă să se spele săptămânal, de obicei duminica:
-Venim şi noi pe la voi duminică să facem o baie! şi mama săraca ce să zică?
-Veniţi!
Şi veneau, cu copiii dupa ei, cu prosoape şi cu schimburi, uneori cu o sticlă de vin „de ţară”, rareori cu prăjituri, dar întotdeuna cu aerul că sunt în trecere sau într-o vizită sa vadă cum au crescut roşiile tatii sau cum au reuşit dulceţurile mamei.
Pe urmă după 1960 când au apărut blocurile, lumea mergea la neamurile de la bloc să facă baie duminica, aşa ca la noi s-au mai rărit vizitatorii. Pe urma tata a vândut cazanul de aramă de la baie la nişte ţigani care făceau cazane de ţuica din ele şi ne-am luat unul smălţuit care a ruginit repede şi mai mereu era spart.
Noi nu ne-am spalat niciodată la baia comunală dar ştiu cum arăta pe dinăuntru că mergeam mereu cu prietenii mei din copilarie şi-i însoţeam când îi cărau parinţii la baie. Într-un subsol era amenajată o baie cu aburi şi aproape de ea erau mai multe despărţituri în care se găseau căzi de baie din fontă. Trăgeai perdeaua de muşama, dădeai drumul la apa in cadă şi aveai 15 minute să te speli contra 3 lei. Plecai curat şi cu un pitiriazis sau alta infecţie de piele, că nu stătea nimeni cu cârpa plina de „Tix” cum stătea mama acasă după fiecare dintre noi şi nici nu aveau un tată sanitar ca mine care să dezinfecteze cu clor. Apropos de tata, când a auzit că însoţeam prietenii de pe stradă la baia comunală mi-a interzis să mă mai duc. Se întâmplau unele lucruri mai ciudate pe acolo pe care le-am înţeles doar când am crescut mai mare.
Care n-avea chef sau bani facea baie acasa, la lighean. Pentru cei care nu au văzut acest obiect, ligheanul este un vas larg şi puţin adânc folosit la spalat rufe, spalat vase sau pentru îmbăeiri parţiale. Puneai ligheanul pe un taburet şi îl umpleai cu apa caldă şi te spălai pe jumatatea superioară a corpului, iar dupa ce te ştergeai te spălai şi pe cea inferioară. Adesea spălatul se făcea în curtea casei ca să nu sară stropi şi să uzi preşurile, faza la care etapa cu jumatatea inferioara se reducea doar la picioare. Majoritatea mahalagiilor aşa se spălau doar pe bust şi pe picioare, aproape de poartă ca sa le vina uşor să arunce zoile în stradă, că nu era canalizare.
Aveam vreo 20 de ani când înpreuna cu tata şi cu un bun prieten ne-am dus să văruim bucătaria din apartamentul surorei mele, undeva prin Micro 20, lângă actuala piaţă. Purtam plete atât eu cât şi prietenul meu, iar după ce am văruit şi tata a plecat să prindă ultimul tramvai noi am mai rămas sa bem ceva şi să ascultam muzică, sora mea fiind posesoarea unul magnetofon şi a unor benzi cu muzica rock. Ca să ne spălăm de var am făcut între timp duş şi ne-am uscat pletele cu foenul şi arătam ca (recent raposatul) Jimmi Hendrix. Cum tata ne rugase să luam într-un sac restul de var cu tot cu căldarea în care se găsea, am plecat noaptea pe străzi povestind. Cu sacul după noi. Probabil vreun taximetrist vigilent ne-o fi văzut şi ne-a semnalat la Miliţie, că undeva pe strada Morilor ne-am trezit cu un ARO de miliţie lănga noi. Băieţii credeau că furasem o butelie, care avea mare căutare pe atunci şi ne-au pus să desfacem sacul. A fost şi o faza hazlie atunci, când ne-au cerut să ne legitimăm şi când am dus mâna la spatele blugilor să-mi scot buletinul, unul dintre miliţieni a crezut că scot un cuţit şi s-a eschivat ca la box, gata să cadă în fund. Ca să se convingă că chiar locuim acolo unde era scris în buletin, miliţienii ne-au scutit de ultimele sute de metri şi ne-au dus cu maşina miliţiei până-n poartă. Cu tot cu var.

miercuri, 13 iulie 2011

Bunicul

Imediat după gerul Bobotezei s-a zvonit în sat că vin comuniştii cu colectiva să ia pământul ţăranilor şi să-l bage la colhoz. Cum bunicul era un om respectat în sat, fiind primar în doua rânduri înainte de război, mai mulţi gospodari din sat au decis să se sfătuiască cu el şi după căderea întunericului, să nu-i vadă nimeni, au luat-o printre nămeti şi bâjbâind la lumina unui felinar chior, acompaniaţi de lătrăturile câinilor din sat, au pornit în vizită. Pe atunci nu era niciun comunist în sat, dar vreo 2-3 oameni mai fără pământ fusesera chemaţi la sedinţă la raion să afle ce şi cum e cu colhozul de la nişte activişti, aşa că oamenii deja se fereau de ei şi ca să nu dea de bănuit plănuiseră vizita asta nocturnă şi acum intrau pe poarta dinspre vie, lătraţi puternic de câinii din mahala.
Bunicul ia primit în bucătărie că în casă încălzise numai camera unde dormeau şi nu puteau ţine oamenii în frig. În plus bucătăria era şi mai la dos din uliţă şi nu se vedea de peste gard lumina lămpii aprinse. Deşi cam botoasă de vizita asta neprevazută,  bunica Maria a sărit să aţâţe focul în sobă, să puna pe masă o strachină cu nuci şi să scoată un ulcior cu vin din chiler. Bunicul a lăsat-o să pună pe masă şi moşoiacele şi apoi a trimis-o la culcare.
-         Mai femeie, avem de discutat ca între bărbaţi, tu du-te si te culcă că oi veni şi eu!
-         Da’ nu vreţi să vă fierb vinul cu niscavai miere de albine? Sau să vă fac nişte floricele de porumb?
-         Nu, mai bine du-te şi te culcă. În glasul bunicului era oarecare răceală, aşa că supusă femeia trase uşa după ea şi se duse în casă fără chef de culcare şi se vârâ sub iorgan la lumina palidă a candelei.
Rămaşi singuri bărbaţii luară loc pe scăunelele din jurul mesei şi întâi cinstira din vin, lăudându-i dulceaţa, taria, parfumul şi gustul şi întinzând în sare miejii de nucă.
-         Ce zici moş Aurel, anul ăsta mai faci vin? a început discuţia nea Petrică, un gospodar din sat.
-         Păi de ce să nu mai fac mă? Ce-o să mor anu ăsta?
-         Nu moş Aurel, interveni şi moş Gheorghe. O vrut să zică dacă n-o să mai ai via? Dacă ţi-o ia colhozul?
-         Apoi eu ştiu mă oameni buni cum o să fie?
-         Da’ Vasile ce zice?
Vasile era fratele mai mic al bunicului care din cauza cedării Basarabiei în 1940 rămăsese peste Prut. Înainte de război bunicul cultiva în balta Prutului zarzavaturi şi legume aşa cum învăţase de la taică-su, meşter gradinar adus de regele Carol al României din Bulgaria să-i înveţe pe români gradinăritul. Cum se lucra cu grădinari din Basarabia care veneau imediat după Paşte în baltă şi plecau abia cand se spărgea grădina, atât bunicul cât şi moş Vasile cunoşteau o grămadă de basarabeni cu unii chiar erau ca fraţii, pe alţii îi cununase, sau îi botezase. Cum moş Vasile nu era însurat la vremea aia îi cam umblau ochii după basarabence, muieri frumoase, zdravene şi muncitoare, aşa că şi-a ales una de nevastă şi toamna a plecat după ea în Basarabia şi şi-o făcut casă acolo. Venea mereu peste Prut la bunicu, că era om de bază la tocmit grădinari din Basarabia. Cedarea Basarabiei la prins acolo şi n-a mai putut să vie înapoi. Ar fi vrut să se repatrieze, dar nevastă-sa însarcinată fiind nu putea merge nicăieri, aşa ca au rămas pe loc lângă Cahul. Nu s-a ştiut de el nimic până la război, când fraţii s-au întâlnit şi Vasile i-a povestit bunicului despre postavca, colhoz, deportări, toate beneficii ale instaurării puterii sovietelor peste Prut. A rămas mai departe în Basarabia şi după ruperea frontului în 1944 şi fraţii nu mai puteau comunica unul cu celalalt deşi stăteau în sate aflate faţă în faţă peste Prut. Mai venea câte unul dintr-o parte sau alta a râului şi dădea o sticla de „monopol” la grănicer  ca să închidă ochii la „telegraf”, că aşa se chemau convorbirile peste Prut şi strigau la ţăranii care lucrau câmpul lângă fâşie:
-         Bă care eşti din Vadu?
-         Ce vrei bă? Io sânt din Vadu!
-         De-a cui eşti bă?
-         De-a lu’ Chisoi! Şi folosea porecla nu numele adevărat, ca nu ştia cu cine are de a face.
-         Da’ pe moş Aurel îl ştii?
-         Care Aurel ca sunt mai mulţi?
-         Grădinaru’!
-         Da bă îl ştiu!
-         Să-i zici c-o murit fina Constandina lui Todiraşcu!
-         Am să-i zic băi! ’ Mnezeu s- ierte!
-         S-o ierte! Şi aşa aflai despre nunţi, botezuri, înmormântări şi mai pe ocolite despre deportari sau arestări.
Bunicul nu mai ştia nimic despre Vasile de mai mulţi ani, dar despre colhoz mai aflase ba de la unul ba de la altul. Mai ştia şi de la tata care fusese împroprietărit după război şi-n iarnă îl chemase ofiţerul politic la el, tata fiind plutonier sanitar în armata română.
-         Tovarăşul plutonier, ce faci mata cu pământul ăla pe care l-ai primit la reforma agrară?
-         Nimic, ce să fac, îl lucrează socrii. Îl ţin şi eu pentru când am să ies la pensie, să am din ce trăi.
-         Da mata mai ai şi şapte hectare zestrea soţiei.
-         Alea sunt ale soţiei, zestrea ei, pământul ei. Nu aveam voie să mă însor cu ea dacă n-avea zestre, că eram subofiţer sanitar şi socru-meu i-a cumparat pământ ca s-o mărite.
-         Mata tre’ să alegi: ori rămâi în armata populară şi atunci predai pământul la Gostat, ori pleci din armata şi te faci chiabur!
Şi tata s-a conformat, a păstrat uniforma şi solda şi a renunţat la pământ.
Acum stând cu ceilalţi gospodari la lumina lămpii şi mâncând miez de nuca cu sare, doar să aibă gura plină şi bând vinul din moşoiace, fără să ciocnească, ca la o pomană, bunicul le zise părerea lui.
-         N-aş intra în colhoz nici să mă tai, am facut pământul asta pe care îl am cu palmele mele şi din munca mea, da’ nu cred că scăpăm! O să ne dea copiii afară din şcoală care avem, cum i-au dat pe cei ai chiaburilor din Pechea sau din Băleni şi-o să rămână copiii neştiutori de carte şi slugi la alţii. Cu ruşii în ţară n-avem nimic de făcut, o plecat şi regele, comuniştii îs peste tot nu cred că scăpăm fară colhoz.
-         Da’ n-auzi mata moş Aurel că la Pechea li-o luat şi caii şi căruţele şi boii şi vacile la colhoz li-o lasat numai găinili! Da’ ci să facă omu’ fară vacă sau fară capră dacă are copchii de crescut? Li-o da masă ţâţâ cat li-o da, da’ pi urmă?
-         Da’ mie mi-o zis unul dintr-un sat cu colhoz ca le-o dus grâu cu tractoru’ acasă de la colhoz! Oare o fi adevarat? Întrebă moş Grigore poreclit „Chiorul” că avea un ochi scos de scijă de brand pe front.
-         Li-o fi dat! În unele părţi li-o dat, în altele li-o luat şi plug şi vite şi sapele din bătătură, zise bunicul.
-         Da’ eu mă-ntreb moş Aurel, dacă nu vreu să mă bag, ci poa’ să-mi facă? Întrebă moş Gheorghe. Copii la şcoală n-am, că unul îl am căzut la Cotul Donului şi altul în Tatra,’Mnezeu să-i ierte! Şi bătrânul lăcrimând vărsă din vinul din moşoaică pe podeaua bucătăriei.
-         Nu ştiu măi oameni buni, dar o să aflăm noi.
Au aflat în primavară când le-a venit sorocul să facă colhoz. I-au chemat pe toţi la primarie să se înscrie în gospodarie. Care n-a venit l-au adus cu forţa. Care a fugit l-au adus cu soldaţii şi cu miliţia. Care n-a semnat că nu ştia carte i-au lipit policarul pe cerere. Care n-a semnat deşi ştia carte i-au strâns activiştii mâna la uşa cancelariei de la şcoala pâna a cerut el să semneze să scape. Care n-a fost de găsit, sau s-a ţinut tare a primit o cotă de predat la stat care l-a îndoit. I s-a scris pe gard cu vopsea roşie „lipitoarea poporului”, „chiabur”, sau „asasinul clasei muncitoare”. Unii au fost arestaţi, fie ca lucraseră la boieri sau la chiaburi înainte, fie că vorbiseră de rău de ruşi sau pe Stalin. Unii au disparut de tot, umbla vorba prin sat c-au trecut Prutul la ruşi, era un fel de „misto” rural, nici dracu’ nu trecea râul spre răsărit măcar că de acolo ne „venea lumina”.
Cât despre bunicul şi întâlnirea de sfat de taină de la el de acasă s-a aflat la partid, că aşa e la sat, lume mică, vorbe multe şi acolo undeva unde se cloceau necazurile, cineva i-a deschis un dosar. Au început să se adune filele. Arestau pe unul din zonă şi-l întrebau la anchetă:
-         Dar despre fostul primar moş Aurel ce ştii să ne spui?
-         Nu ştiu nimic, ce să ştiu?
-         Aha banditule, va să zică ţii cu liberalii? Şi poc o palmă. Sau trosc un pumn. Sau buf un şut. Şi omul îşi amintea, sau inventa, că a zis aşa şi pe dincolo, că a făcut ce a făcut.
Când dosarul a avut deja câteva file bunicul a fost chemat pentru o problemă urgentă la Galaţi, dar când a ajuns în gară, l-au şi băgat cu forţa într-o maşină. O altă maşină a oprit cam la aceiaşi oră în faţa casei bunicilor şi din ea au coborât doi civili şi miliţianul din sat să facă percheziţie. Au ridicat din sertare diplomele de merit de agricultor pe care le avea, mai multe borderouri şi un volum gros legat în piele „La grande Encyclopedie Francaise” pe care bunicul îl împrumutase înainte de război de la Coana Virginica, boieroaica din sat, să studieze schiţa unei pompe de apă pentru grădina de zarzavat. Începuse dupa aia războiul şi boieroaica nu s-a mai întors de la Paris şi acum era „absenteistă”. Cartea a fost un motiv de acuzare pentru complicitate cu elemente burghezo-moşiereşti, care adaugate la exploatarea nemiloasă a grădinarilor din R.S.S.Moldovenească pe moşiile arendate de la boieroaică i-a adus bunicului 10 ani de puşcărie. A fost eliberat în 1963 şi după câteva luni a murit din cauza bolilor contractate în lagărele de muncă comuniste.