Apa

Apa noastră cea de toate zilele....

Puţină lume îşi poate imagina astăzi cum ar arăta viaţa fără posibilitatea de a te spăla zilnic. Totuşi nu sunt mulţi ani de când acest lucru era imposibil. În cazul oraşului meu (Galaţi) înconjurat de ape (Dunăre, Prut, Siret, Brateş) până la revoluţie a reuşi să te speli, sau să-ţi speli rufele era o mare realizare! Ani de zile apa rece a curs cu „program”, adică 2 ore dimineaţa devreme şi 2 ore seara, iar de 3 ori pe săptămână aveam „program” şi la apa caldă, cam în aceleaşi intervale orare. Aveam program dar nu totdeauna aveam apa caldă, de cele mai multe ori apa era călie, ca de la soare şi lipsită de presiune pentru cei care stăteam la ultimul etaj din bloc. Era şi un banc pe seama asta, care parodia ora exacta data de postul naţional de radio:

            „La semnalul urmator va fi apa caldă! Pic. Pic. Pic. A fost apă caldă!”

Aşa ca din fiecare locuinţă de bloc care se respecta nu lipseau ustensilele necesare stocării apei: găleţi, bidoane, căzănele iar în anotimpul secetos chiar şi damigenele şi borcanele de murături. Prima grija când curgea apa era să-ţi umpli vasele ca să ai cu ce sa te speli, cu ce să găteşti, sau ce să torni în toaletă dupa ce-o foloseai. Milioane de tone de apă se risipeau zilnic. Umpleam cada de baie dimineaţa cu apă dupa ce ne spălam, pentru ca seara sau cel tâeziu a doua zi să o golim şi să strângem apa proaspătă. Uneori mai ratam umplerea căzii si atunci apelam la rezervele din bidoane sau din cazanul de pe aragaz care era totdeauna plin cu apă pusă la încalzit. Nu de altceva, dar în afara faptului că apa calda şi cea rece erau cu program, aveam mereu câte ceva de spălat urgent: un copil plin de praf venit de la bicicleta sau de la joacă, o farfurie sau o cratiţă, legume sau fructe de la piaţă sau chiar o rufă. Aşa că un căzănel de 20 de litri trona pe jumătatea aragazului din bucătărie, aproape călduţ în fiecare moment al zilei. Din păcate nu toata lumea avea preocupări legate de igienă şi în epoca în care deodorantele nu se găseau pe piaţă decât rareori, majoritatea venind de la rudele din strainătate „la pachet”, sau aduse de marinari prin contrabandă, atmosfera din autobuzele supraaglomerate şi supraîncălzite nu era tocmai una agreabilă. Apropos de deodorante, erau produse de o firma de stat „Farmec” şi atunci când le găseai în magazin indiferent daca erau de damă sau de bărbaţi le cumpărai, căci erau un cadou perfect pentru oricine la ocazii. Am fost la un „ceai” (petrecere dansantă cu tineri) la care gazdei i s-a oferit din partea unui invitat un deodorant nou apărut, care se chema „Intim” şi era pentru părţile intime, dar la repezeală să nu rateze achiziţia omul nu s-a mai uitat ce a cumpărat.

Înainte de chinurile îmbăierii de la bloc le-am trăit pe cele de la casă, mai bine de jumatate din viaţă trăind la casa părintească. Ai mei aveau baie în casa, fapt ce constituia un lux în anii ”60, faţă de cei care trebuiau să se ducă să se spele la „baia comunală” de pe strada Traian. Făcea tata un foc zdravăn în sobă de începea să fiarbă apa în cazanul de aramă şi intram pe rând la baie să ne curăţăm. Mă chema mama din poarta de la joacă să trec la baie că e apa caldă şi plecam dintre copii ca un prinţ cu nasul pe sus: eu aveam cadă unde să mă spăl pe când ei se spălau la lighian. Rudele mai apropiate veneau la cele care aveau baie în casă să se spele săptămânal, de obicei duminica:

-Venim şi noi pe la voi duminică să facem o baie! şi mama săraca ce să zică?

-Veniţi!

Şi veneau, cu copiii dupa ei, cu prosoape şi cu schimburi, uneori cu o sticlă de vin „de ţară”, rareori cu prăjituri, dar întotdeuna cu aerul că sunt în trecere sau într-o vizită sa vadă cum au crescut roşiile tatii sau cum au reuşit dulceţurile mamei.

Pe urmă după 1960 când au apărut blocurile, lumea mergea la neamurile de la bloc să facă baie duminica, aşa ca la noi s-au mai rărit vizitatorii. Pe urma tata a vândut cazanul de aramă de la baie la nişte ţigani care făceau cazane de ţuica din ele şi ne-am luat unul smălţuit care a ruginit repede şi mai mereu era spart.

Noi nu ne-am spalat niciodată la baia comunală dar ştiu cum arăta pe dinăuntru că mergeam mereu cu prietenii mei din copilarie şi-i însoţeam când îi cărau parinţii la baie. Într-un subsol era amenajată o baie cu aburi şi aproape de ea erau mai multe despărţituri în care se găseau căzi de baie din fontă. Trăgeai perdeaua de muşama, dădeai drumul la apa in cadă şi aveai 15 minute să te speli contra 3 lei. Plecai curat şi cu un pitiriazis sau alta infecţie de piele, că nu stătea nimeni cu cârpa plina de „Tix” cum stătea mama acasă după fiecare dintre noi şi nici nu aveau un tată sanitar ca mine care să dezinfecteze cu clor. Apropos de tata, când a auzit că însoţeam prietenii de pe stradă la baia comunală mi-a interzis să mă mai duc. Se întâmplau unele lucruri mai ciudate pe acolo pe care le-am înţeles doar când am crescut mai mare.

Care n-avea chef sau bani facea baie acasa, la lighean. Pentru cei care nu au văzut acest obiect, ligheanul este un vas larg şi puţin adânc folosit la spalat rufe, spalat vase sau pentru îmbăeiri parţiale. Puneai ligheanul pe un taburet şi îl umpleai cu apa caldă şi te spălai pe jumatatea superioară a corpului, iar dupa ce te ştergeai te spălai şi pe cea inferioară. Adesea spălatul se făcea în curtea casei ca să nu sară stropi şi să uzi preşurile, faza la care etapa cu jumatatea inferioara se reducea doar la picioare. Majoritatea mahalagiilor aşa se spălau doar pe bust şi pe picioare, aproape de poartă ca sa le vina uşor să arunce zoile în stradă, că nu era canalizare.

Aveam vreo 20 de ani când înpreuna cu tata şi cu un bun prieten ne-am dus să văruim bucătaria din apartamentul surorei mele, undeva prin Micro 20, lângă actuala piaţă. Purtam plete atât eu cât şi prietenul meu, iar după ce am văruit şi tata a plecat să prindă ultimul tramvai noi am mai rămas sa bem ceva şi să ascultam muzică, sora mea fiind posesoarea unul magnetofon şi a unor benzi cu muzica rock. Ca să ne spălăm de var am făcut între timp duş şi ne-am uscat pletele cu foenul şi arătam ca (recent raposatul) Jimmi Hendrix. Cum tata ne rugase să luam într-un sac restul de var cu tot cu căldarea în care se găsea, am plecat noaptea pe străzi povestind. Cu sacul după noi. Probabil vreun taximetrist vigilent ne-o fi văzut şi ne-a semnalat la Miliţie, că undeva pe strada Morilor ne-am trezit cu un ARO de miliţie lănga noi. Băieţii credeau că furasem o butelie, care avea mare căutare pe atunci şi ne-au pus să desfacem sacul. A fost şi o faza hazlie atunci, când ne-au cerut să ne legitimăm şi când am dus mâna la spatele blugilor să-mi scot buletinul, unul dintre miliţieni a crezut că scot un cuţit şi s-a eschivat ca la box, gata să cadă în fund. Ca să se convingă că chiar locuim acolo unde era scris în buletin, miliţienii ne-au scutit de ultimele sute de metri şi ne-au dus cu maşina miliţiei până-n poartă. Cu tot cu var.