luni, 10 ianuarie 2011

Telefonul

Aveam câţiva anişori când am văzut prima oară în viaţa mea un telefon. Eram la ţara, la bunici şi în holul din sediul G.A.C1.-lui pe o masă, era un telefon mare şi negru, din ebonită, care avea într-o parte o manivelă. Ridicai receptorul uriaş şi îl punei la ureche şi auzeai mici pocnituri şi sfârâituri ca şi cum la capătul celălalt cineva prăjea nişte slănină. Dacă învârteai de manivelă auzeai în loc de pocnituri, vocea ireală, metalică a centralistei din comună: 
-Colectiva, colectiva, pe cine vrei colectiva? şi cum eu nu răspundeam de frică, închidea şi centralista şi din nou auzeam pocnituri şi sfârâituri venind pe cablu.   

Pe urmă am văzut telefoane când  am crescut mai mare la mine în oraş, pe la vecini şi pe la rude.

Toate erau negre, din ebonită dar nu aveau manivelă ci un disc din alamă cu numere gravate şi stăteau aşezate la loc de cinste prin sufragerii, sau prin holuri, postate la vedere ca obiectele preţioase, pe mileuri şi macrameuri, lângă peştii din sticlă colorată şi balerinele din faianţă. Doar la prietenul meu din copilărie Andi, telefonul stătea sub candelă şi sub un vechi calendar bisericesc cu icoana Sfântului Gheorghe patronul Greciei şi sub privirile aspre ale monarhilor greci, tipăriţi color pe o hârtie ce fusese odată albă, iar acum era pătată de muşte. Mama lui Andi, tanti Caliopi era grecoaică, iar la ei în casă vorbea greceşte cu bunicii lui Andi, Kir Ianis sau Barba Ianis, cum i se spunea în mahala şi tanti Eleni, pe care eu niciodată n-am auzit-o vorbind româneşte, nici măcar când ne bodogănea furioasă, atunci când  făceam câte-o prostie şi când  ne pocea pe greceşte:

- Agamutipanaghiamalaca sictir! Din toata fraza intelegeam doar „sictir”.
Barba Ianis venise în România cu mulţi ani înainte de război şi avusese un chioşc de lemn la colţul străzii unde locuiam, unde vindea iaurt, bragă, baclavale, galactobureco, cataif şi alviţă. Când  a venit comunismul, chioşcul a fost naţionalizat, dar bătrânul a rămas să vândă în el ca angajat la T.A.P.L.2 până a ieşit la pensie şi încă mult timp după, căci după ce s-a pensionat, tanti Caliopi a devenit gestionara, iar taicasu îi ţinea locul când  trebuia să gătească, sau să spele rufe. Vindea în continuare bragă şi iaut, dar nu le mai făcea el, iar în loc de cataif şi baclavale apăruseră dulciuri socialiste: „Siretul”, „Spirale”, „Delicia”, „Mentosan”, „Eugenia”, biscuiti „Dunareana”, şi „Chindia”, bombonele „CIP”, ciocolatele „Scufita Rosie”, bomboane „Vinga”, „Amandine”, napolitane „Carmen”, „Zeamil” pentru budinca, „Pufarin” şi citronada.
Dar telefonul nu era a lu’ Barba Ianis, ci al tatălui lui Andi care lucra la autobază că şef de garaj şi era mereu căutat când  era nevoie de el sa repare vreun autobuz.   

Telefon aveau şi vecinii de lângă noi, alde tanti Marola. Dom’ Marola era un moşneguţ de treabă, cu părul alb şi ochi albaştri, da’ tanti era din cale afară de periculoasă: stătea toată ziua şi spiona ce făceam noi copiii de pe stradă şi cred ca-şi luă notiţe, altfel nu ştiu cum îşi aducea aminte de toate prostiile pe care le făcusem în ziua respectivă şi pe care le recita la părinţi, în special tatii care era mai sever:  
-L-am văzut astăzi cum a tras cu praştia în porumbeii lu’ madam’ Cojocaru! După aia s-a bătut cu Marcel Ţepera şi şi-a rupt nasturii de la cămaşa şi i-a curs sânge din nas! S-a dus în casă şi şi-a luat altă bluză, că pe aia o murdărise cu sânge! A plecat pe la două cu nişte sticle spre piaţă, cred că le-a dus să le vândă să-şi ia ţigări! şi alte turnătorii la fel că acestea, care-mi făceau viaţă amară şi erau sursa chelfanelelor pe care le luam de la tata
Ginerele lor era inginer agronom la un I.A.S.3 , undeva în Bărăgan şi venea acasă la sfârşit de săptămâna cu I.M.S4.-ul. Dacă mama avea nevoie să sune pe cineva, sau ne cauta pe noi cineva, mergea la tanti Marola la telefon. Dar de cele mai multe ori, când  ai mei aveau ceva de vorbit în altă localitate, mergeam la P.T.T.R.5 , mai bine zis „la telefoane”, de unde vorbeau cu cine aveau de vorbit. Stăteam cu toţii cuminţi pe bancutele de lemn din sala de aşteptare să ne strige telefonista şi ascultam cum îi strigă pe alţii: 

   -Tecuci cabina 1! Bucureşti cabina 2! Buzau cabina 5!
Când ne venea rândul tata sau mama, uneori amândoi, se repezeau la cabina indicată şi ca să nu mă pierd, sau să nu mă fure cineva, mă luau şi pe mine cu ei şi mă înghesuiau în cabină telefonică, nu mai mare decât o closet şi care avea ca şi closetele de la ţară de la bunici o băncuţă pe care puteai să stai, binenteles fără gaură. Pe toţi pereţii din placaj erau trecute cu creion chimic nume şi numere, care decorau că nişte arabescuri spaţiile dintre găurile pline de praf ale cutiei. Şi în acel spaţiu îngust şi înghesuit, din cauză legăturilor proaste, ai mei începeau să urle în receptorul telefonului pe care-l găseai agăţat de perete într-o furcă, aşa că toţi din sala de aşteptare ascultau ce vorbeai, aşa cum la rândul tău şi tu ascultase-şi deja secretele altora dinaintea ta.

Prin anii ’60 au apărut „cuplajele”, adică două familii diferite aveau acelaşi număr de telefon. Sunai şi cereai familia Popescu şi dădeai peste familia Ionescu:   

 -Un moment va rog! şi respectivul bătea în furca telefonului care zbârnâia zgomotos la Popescu, sau dacă nu răspundea, dădeai telefon din nou şi Ionescu nu mai răspundea, până se înfuria:   
 -Nu mai suna dom’le! Nu vezi că nu-s acas’?

Tata n-a vrut să ne cuplăm cu nimeni, nici măcar cu tanti Marola, vecina noastră, care era mereu curioasă de ce se petrecea la noi în curte şi în casă, aşa că am stat mulţi ani fără telefon, deşi tata făcuse cerere de ani de zile. Trebuia că cererea să fie aprobată, să aduci de la serviciu o dovadă cum că: „prin atribuţiunile de serviciu şi prin activitatea obştească susnumitul are nevoie de a fi apelat în anumite situaţii de urgenta” şi apoi să aştepţi, fie să moară vreun vecin care avea telefon, fie să renunţe vreunul la post, sau să se mute la altă adresă, sau mai nou să se mute la bloc, căci apăruseră blocurile şi toată lumea dorea să se mute la bloc.   

Aşa că într-un târziu ni s-a instalat şi noua un post telefonic. Dar mai înainte de asta apăruseră telefoanele publice, amplasate în locuri foarte circulate, sau chiar în cabine telefonice din tablă şi din cornier, vopsite albastru şi cu uşă din sticlă. Aveau nişte cutii telefonice din fier de mărimea unei cutii de pantof şi nişte receptoare grele din fier, legate de cutie cu un cablu din sârmă groasă spiralată, că să nu se fure. Dar şi aşa se furau, aşa că apăruse o modă cu telefoanele publice legate cu lanţuri sudate de cabina telefonică, care se furau mai greu. Nu ştiu de ce se furau, dar probabil că trebuiau la cineva, aşa cum trebuiau şi perdeluţele de la trenurile C.F.R. care dispăreau frecvent.   
Când au venit instalatorii să ne monteze telefonul mare la noi în familie a fost sărbătoare. Mama a dat de mâncat şi tata a dat de băut la instalatori. Apoi când  am rămas numai, în familie, mama mai cheltuitoare şi-a sunat toate rudele cu telefon să le dea numărul nostru: pe tanti Leana de la Craiova, pe tanti Nuţi de la Botoşani şi pe tanti Olimpia de la Câmpulung şi multe alte tanti şi unchi, până a reuşit să-l scoată pe tata din sărite cu atâtea telefoane date.

Pe urmă telefonul a intrat în cotidian. Când  am crescut mai mare, ai mei mi-au atras atenţia: „sa am grijă ce vorbesc că telefoanele se asculta”. 

   - Se ascultă? Dar noi nu suntem cuplaţi cu nimeni!

   - Se ascultă de Securitate!

   - De ce? Doar n-am făcut nimic!

   - Nu trebuie să faci ceva că să fii ascultat. Se ascultă periodic, prin rotaţie toate telefoanele, la toată lumea.  Am luat-o că atare şi cum nici nu prea aveam ce vorbi eu mai deocheat la telefon şi mai ales cu cine, nu m-a deranjat prea tare, dacă eram sau nu ascultat. Mai târziu, când  am intrat la facultate, soacra mea care lucra contabilă la poştă, ne-a adus acasă un casetofon de la ea de la serviciu, că să ne „tragem” nişte casete. Am să ţin minte şi acum marca aparatului; „Thompson”. Îl împrumutase de la servicul tehnic şi era folosit pentru înregistrarea convorbirilor telefonice.   

Aveam să fiu şi eu înregistrat din greu înainte de ’90. Îmi fugiseră nişte prieteni peste graniţă, iar prin ’86 îmi emigraseră socrii şi cumnata, aşa că familia noastră era o ţintă pentru ascultat. Suna telefonul şi centralista mă anunţa că am un telefon internaţional şi începea distracţia. Nu apucam să vorbesc două vorbe, că se întrerupea, auzeam iar păcănituri şi sfârâituri ca în telefonul bunicului din copilărie, apoi când  eram sunat din nou, sunetul era mai slab şi uneori întrerupt. Se asculta direct din centrala telefonică, unele numere erau în permanenţă monitorizate de Securitate, altele erau ascultate aparent la întâmplare, „poate pică ceva”. Binenteles se ascultau şi lucruri care n-aveu legătură cu politica, discuţii amoroase, mici învârteli, că pe vremea aia afaceri făcea numai partidul şi braţul sau înarmat care te asculta, dar care deveneau interesante pentru Securitate în vederea şantajării celui ascultat, cel mai adesea cu scopul de al transforma într-un colaborator al Securităţii.
Ştiam toţi că suntem ascultaţi şi nu ne mai păsa, ba chiar făceam mişto, ca tot românul. Ce aveam de vorbit vorbeam cifrat, sau nu vorbeam de loc, aşa că mi se părea absurd să cheltui o groază de bani pe casete, casetofoane şi pe o mulţime de oameni, că să nu afli de fapt nimic. În ultimul an al  dictaturii am lucrat  medic secundar in capitala, la un „sanepid” de sector, pe o strada din centrul oraşului, vis a vis de o instituţie a Securităţii care era un centru de ascultare. La prânz zeci de angajaţi intrau si ieşeau, toata strada roia de „baietii cu ochi albastri”. O parte din ei ne mai asculta si acum la ordinul altor şefi, dar in loc de telefoanele negre cu manivela, sau cu disc, sunt ascultate mobilele.

Când m-am mutat şi eu la bloc prin ’86, la mine-n cartier n-avea aproape nimeni telefon, deşi toate apartamentele aveau priză pentru acest aparat. Şi cum mă uitam eu aşa o dată cu ochii pe sus ce credeţi că văd? Peste blocurile nou nouţe din cartier apăruse peste noapte un cablu telefonic care ducea fix la blocul meu, dar la altă scară. Mă sui pe bloc şi de sus cercetez cum vine cablul şi pe unde pleacă şi ajung la concluzia că fusese instalat la etajul I unde stătea un preşedinte de sindicat din Şantierul Naval şi un miliţian. Dar cu concluzia am rămas câteva luni, că eu n-aveam cum să mă compar cu băieţii, aşa că vorbeam când aveam nevoie de la telefonul din colţul străzii, până ce l-au furat într-o noapte în care s-a stins lumina în tot cartierul. 

Aveam pe vremea aceea un bun prieten care s-a prăpădit între timp, care era medic pediatru şi la o onomastică de-a soţiei doctorului, cine credeţi că era invitatul de onoare? Directorul de la telefoane. Şi după ce bem noi nişte sprituri la „pertu”, amicul meu îl ia deoparte pe domnul inginer şi-l instruieşte, cum că am copiii mici, (ceea ce era adevărat), că am nevoie de telefon să-l sun noaptea să vadă de cei mici, că şi pe mine mă caută de la ţara unde lucrăm ca medic etc. etc. Şi omu’ zice să vin a două zi la el la birou. Şi m-am dus şi cât am băut o cafea am şi aranjat treaba şi am plecat cu o echipă după mine să-mi tragă cablul telefonic. Şi-n mai puţin de o oră aveam telefon. Am plătit instalarea, apoi am aşteptat să-mi vină factura telefonică şi cum nu-mi venea de fel nici după câteva luni, de gura lu’nevasta-mea care zicea că „o să trebuiască să facem un C.A.R.6 că să ne plătim factura”, m-am dus la telefoane cu salariul abia luat in buzunar sa achit telefonul. Mă caută casierele peste tot şi nu mă găsesc.

- Cum dom’le, ai telefon şi nu ţi-a venit factură?

Şi după investigaţii amănunţite, vine şeful de la intervenţii la casieră şi îşi aduce aminte că el mi-a instalat cablul, aşa că m-au băgat la plată începând cu luna următoare. Iar când am ieşit pe uşă, mi-a zis printre buze:

 - Dom’le m-ai băgat în sperieţi! Ce nu stăteai bine fără să plăteşti factura? Ai avut şi mata o data telefon special instalat, da’ daca n-ai tacut, acu’ treci la rând cu poporul!   

 Şi de luna următoare mi-a venit în căsuţa poştală avizul roşu cu ce aveam de plată 'n fiecare lună.

 1G.A.C., Gospodăria Agricolă Colectivă

 2T.A.P.L, Trustul de Alimentaţie Publică Locală 

 3I.A.S., Întreprindere Agricolă de Stat

 4I.M.S., autovehicul de teren românesc construit la Întreprinderea Metalurgica de Stat din Câmpulung, derivat din autovehiculul sovietic GAZ 69, intrat în dotarea Ministerului de Interne şi cel al Apărării din România. Denumirea de I.M.S. a fost atribuită tuturor modelelor fabricate după 1957 la Câmpulung, (M 57, M59, M 461), ba chiar şi mai târziu, când  a fost înlocuit cu modelele A.R.O.

 5P.T.T.R., Poştă, Telefon, Telegraf, Radio, societatea naţională care furniza servciii poştale şi de telecomunicaţii în perioadă socialistă.
 6C.A.R., Casă de Ajutor Reciproc.

Un comentariu: