1 Mai muncitoresc!

Am să va povestesc o întâmplare petrecută într-o zi de 1 Mai, la Galaţi pe când eram încă elev şi pionier. Era obligatoriu ca în acea zi de sărbătoare toţi copiii să meargă la defilare, aşa că treziţi cu cu noaptea în cap, îmbrăcaţi frumos cu pantaloni albastru-bleumarin de şcoală, călcaţi la dungă şi în cămaşa albă, indiferent dacă afară erau 20 sau 2 grade şi binenteles cu cravată roşie de pionier călcata şi apretata, ieşeam pe uşă casei fuga, fuga, să ne încolonam la şcoală pentru defilare. Rânduiţi pe clase, cu steaguri şi portrete ale înaintaşilor Marx-Engels-Lenin şi ale conducerii comuniste române, cu flori din gradina de acasă şi baloane colorate, (pe care le spărgeam cu dibacie înainte de a defila cu "calibre" trase din praştii), o porneam pe jos, cântând cât ne ţinea gura:

 Vine iarăşi primăvara

 Peste câmpuri, peste plai

 Veselia umple ţara

 C-a venit Întâi de Mai              La la la la la la la !

 Muncitorii au pornit

 Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!

 Şi ei azi sărbătoresc

 Unu Mai muncitoresc.          La la la la la la la !

 Înfrăţiţi azi cu ţăranii,

 Muncitorii-n joc şi cînt,

 Prăznui-vor în toţi anii

 Libertatea pe pămînt.           La la la la la la !

 Peste mari şi peste ţări,

 Se adună pe cărări,

 Lumea toată în alai

 Pentru al nostru Întîi de Mai     La la la la la! etc.

Ei bine, defilarea începea pe la 10 dimineaţa, dar mânaţi de profesori şi învăţători, care la rândul lor erau şi ei erau hingheriti de cei de la inspectorat şi de activiştii de partid, ne ocupam locurile încă înainte de ora 8, căci după aia era imposibil, se bloca circulaţia de către miliţie şi de către coloanele de demonstranţi şi nu mai puteai să te deplasezi. Acolo ne aşteptau aşa numiţii "Oameni de ordine", simpli cetăţeni delegaţi de instituţii să ţină ordinea, care ne aşezau, ne încolonau şi nu ne lăsau s-o ştergem înainte de a defila. Urăm ca orice copil această defilare, fiindcă pierdeam ore întregi în frig, sau în soare, cu capetele goale tunse chilug, până ne venea rândul sa defilam, după ce defilase armata, "oamenii muncii din fabrici si uzine", spitalele, sportivii şi alte categorii, pe care nu puteau să-i ţină ca pe noi ore în şir. 

Treceai apoi pe strada Domnească botezată pe atunci "Republicii" cât e ea de lungă, de la parcul CFR, sau Apollo, până la Romarta, unde se găsea tribuna oficială şi acolo defilai strigând sloganuri comuniste pe sub nasul nomenclaturii comuniste locale, care la acea oră era deja plictisită şi sictirită şi se gândea numai la banchetul oficial care urma după defilare la Padurea Garboavele, sau la altă crâşmă cu clopoţei. Aşa că atunci când puteam s-o tai, o tăiam, după ce făceam prezenţa şi rugam vreun coleg mai cuminte să strige prezent şi-n locul meu dacă era cazul. 

Într-o astfel de zi am plecat pas-pas până spre coada coloanei mele, unde erau clasele mai mici şi l-am corupt şi pe Vatea, prietenul meu din copilărie s-o tundem, aşa că lipa-lipa printre blocurile de la "Studenţi", am intrat în Grădina publică şi de acolo spre Băltiţă, triajul CFR şi gară, tot ţinând-o pe lângă calea ferată şi pe lângă bălţi, dând cu pietre în broaşte, sau uitându-ne după păsări. Aşa că pe când mergeam noi lângă o baltă, ce credeţi că am găsit atârnat între nişte crenguţe? Un şarpe de apă, lung de vreun metru, care ieşise la soare să se încălzească, dar bag' seamă că fiind foarte frig încă dimineaţă nu era foarte ager, aşa că am tăbărât cu două beţe pe el şi l-am imobilizat ca la carte, însfacandu-l de gât. Cum legendele cartierului spuneau că "dacă vrei ca un şarpe să nu te muşte trebuie să-i scoţi dinţii cu batista", am trecut imediat la acţiune şi în loc de batistă, că n-aveam la noi, am folosit cravata de pionier şi una două am zburat dinţii bietului şarpe din gură. Şi cum n-avea nici un rost să ne lăudăm unul la latul c-am prins un şarpe, ne-am propus să mergem şi să-l arătăm fetelor de la noi de la şcoală, poate le vom impresiona cu fapta noastră de curaj şi vor accepta să meargă cu noi la vreun film. Cum nu puteam merge cu balaurul în mână şi era prea mare să-l băgam în buzunar, am făcut un ocol pe la o groapă de gunoi, de unde am recuperat o cutie de carton, cam cât una de pantofi din ziua de azi, am băgat şarpele înăuntru şi am legat cutia cu sfoară, având grijă să-i dăm nişte găuri să poată respira, apoi hai înapoi spre defilare. Dar cum coloana se pornise deja, n-am mai găsit şcoala noastră, aşa că ocolind oraşul tot pe Vale, am ajuns într-un loc de unde se vedea parada mai tare că de la tribună: pe acoperişul blocului P 2 de la Romarta, primul bloc turn de pe Domnească, cum mergi spre Dunăre. Am suit cu liftul la ultimul etaj, apoi pe o scară şi iată-ne cocoţaţi la 100 m de tribuna oficială, alături de mai mulţi gură căsca, unii din bloc, alţii urcaţi că şi noi să vadă defilarea. 

La vreo juma' de oră după ce ne-am urcat, boala de şarpe care a dat de căldură în cutia pusă pe asfaltul încălzit al blocului a ieşit din cutie şi am auzit un urlet de femeie:"Săriţi şarpele!" O groază nemaivăzută a cuprins atunci majoritatea celor prezenţi, care s-au repezit spre scara blocului să coboare, sau au trecut în partea opusă animalului, punând distanţă între jivina şi ei. Geaba am zis noi că e al nostru şi că i-am scos dinţii, toată lumea ne-a luat cu expresia "dumnezeiimătii!", aşa că a tebuit să spălam putina! Dar vai! În timp ce eu şi Vatea încercam valoarea proverbului "fuga e rusionoasa dar e sănătoasă", dracu' de şarpe, ce credeţi că face? Se trage spre marginea acoperişului şi-o data cade de pe acoperiş jos, noroc că n-a căzut în defilanţi sau în cei de pe trotuar, că dădeam cu subsemnatul şi-acum c-am spart defilarea comunistă de 1 Mai, ci s-a prăbuşit pe casa scărilor de la intrarea în bloc, cam la nivelul etajului 1.

  Ne-am dus să-l luăm şi nu părea a avea mai nimic, stătea un pic mai cuminte, ca pisica mea când am aruncat-o de la etaju' 4, aşa că l-am pus iar în cutia pe care cu bunăvoinţă cineva de pe acoperiş ne-o aruncase în cap şi pe aici ţi-e drumul! Până la Dunăre nu era decât vo' 2-300 de metri, aşa că am coborât la malul apei pe faleză şi înconjuraţi de o droaie de plozi care voia să vadă şarpele, am decis să-l aruncăm în Dunăre să vedem dacă înoată. Zis şi făcut, l-am zvârlit cu tot cu cutie în valuri şi noi cu ochii după el! A ieşit când a dat de apa şi s-a îndreptat înot spre mal, spre groaza copiilor care au început să de-a cu pietre în el, aşa că a cotit-o înapoi spre Zaclau cu viteză maximă, dar n-a prea avut noroc: curentul era mare, apa era rece şi malul celălalt departe, aşa că uşor, uşor a fost adus spre malul nostru, unde o hoardă de copii l-am aşteptat cu pietre în mâini, atârnaţi pe un ponton ieşit în apa, să ne vină sub cătare. L-am doborât sub un potop de pietre strigând de satisfacţie că nişte barbari ce eram, iar trupul lung şi elegant al şarpelui s-a mai unduit odată arătându-ne pielea gălbuie de pe burtă şi apoi a dispărut la fund tras într-un anafor al fluviului. De atunci n-am mai intanit niciodată un şarpe în libertate, nici nu cred că mai este pe la mine prin zonă din cauza poluării, doar într-o vreme dispăruseră şi broaştele...dar cred ca dacă aş întâlni vreo unul aş încerca să-mi cer iertare pentru ce i-am făcut unui semen de al lui în copilărie.