Amintiri din copilarie

Cea mai veche amintire a mea, pe care o am din copilărie, este cea a zăpezilor uriaşe din 1954, când nivelul troienelor de pe strada unde mă născusem era la nivelul gardurilor şi puteam păşi peste gardul de lemn al curţii în stradă, unde zăpada era la fel de uriaşa. Tata săpase pe lângă casă şi de la casă la poartă un fel de tunel, de fapt un şanţ adanc, ca un canion printre gheţuri, care nu ducea nicăieri, se înfunda in zapada mare, se termina în deget de mănuşa în strada Traian, unde nimeni nu dăduse zăpadă de pe stradă.  
 Apoi în vara următoare, bunicul Aurel mi-a adus de la Tuşnad o pălărioară frumoasă, dintr-un material catifelat de culoare maro, cu franjuri verzi şi roşii şi tiv alb, (nu ştiam eu atunci că alea erau "piros-feher- zold ez a magyar fold"), pe care în obrăznicia mea de copil zbânţuit am şi murdărit-o imediat şi fără să mă gândesc prea mult, că nici nu aveam cu ce la vârsta aia, am băgat-o într-o găleată cu apă de ploaie strânsă de mama pentru spălat. Când peste câteva ore adulţii în jurul cărora mă învârteam că un satelit au văzut isprava s-au crucit: în găleata care dădea afară o zeamă roşiatică-maronie stătea umflată ca o broască uriaşă, o monstruozitate care nu putea fi identificată cu nimic din animalele, sau lucrurile uzuale din universul cunoscut. Pălăriuţa fiind din iască uscată se umflase în apă însutindu-şi volumul şi expulzând apa din găleată.  Din iarna următoare am rămas cu amintirea cea mai traumatizantă. Noaptea, oameni străini înbracati în haine de piele negre şi lucioase, profilaţi pe sub geamul camerei mele pe fondul alb de zăpadă, pe care becul de afară o făcea şi mai strălucitoare au venit şi l-au arestat pe tata. Dormeam încă într-un pătuţ mic, la picioarele părinţilor şi zarva din casă, plânsetele mamei, expresia confuză şi speriată a tatii, n-am să le uit niciodată. Aşa cum n-am să uit nici percheziţia făcută de oamenii străini, care au întors casa cu fundul în sus. Mă rog. nu toată casa, ci cele două camere pe care le mai aveam, ca în restul de două statul comunist ne băgase cu de-a sila prin "repartiţie" o familie cu mai multi copii. După ce au vânzolit peste tot, unul din oamenii străini, care purtaseră tot timpul pălăriile pe cap s-a apropiat de pătuţ meu şi i-a cerut răstit mamei să mă scoată de acolo. M-am lipit înfrigurat de corpul mamei şi lacrimile ei fierbinţi care curgeau în râuri pe obraji s-au amestecat cu ale mele. Cu gesturi largi individul, care acum când îmi amintesc îmi dau seama că le învăţase din filmele americane cu gansteri cu Humphrey Bogard, mi-a răscolit pătuţul şi mi-a pipăit tivurile de la plăpumioară şi de la perniţă, apoi cu brutalitate mi-a înşfăcat ursuleţul din pluş cu care dormeam şi a început să tragă de el. Atunci am explodat. Am început să urlu din răsputeri "plecaţi de aici!", "răilor!", "vreau la tata!" aşa că de sub borul pălăriei trasă pe ochi, privirea care până atunci fusese ca de oţel a securistului s-a schimbat şi ca să-mi închidă gura mi-a întins ursuletul pe care l-am strâns la piept, umplându l si udându-l de lacrimile mele şi ale mamei.
 Pe tata nu l-am văzut decât vara următoare când fiind adus la Galaţi de la Aiud, cu puţin timp înainte de a fi judecat, am primit permisiunea să mergem să-l vedem la vorbitor la puşcarie. Ţin minte gratiile de fier groase şi cele două rânduri de plasă care ne separau pe noi de tata şi mirosul greţos al ţigărilor fumate de miliţianul care-l păzea pe tata şi care se împrăştia prin toată încăperea odată cu rotocoalele de fum pe care acesta le trimitea cu precizie spre noi. Tata era mult schimbat, slab şi palid şi avea o vânataie sub un ochi şi era îmbrăcat într-o pijama caraghiasă cu dungi, iar pe haină avea scrise nişte litere mari cu vopsea neagră, pe care le ştiam din abecedarul lui Mihai, vecinul meu mai mare: DP. 
N-am putut rezista prea mult să nu plâng şi am întors capul spre uşă, să nu-mi vadă tata lacrimile, dar m-a văzut şi m-a întrebat de ce plâng şi-am minţit că-mi bate soarele în ochi.   
 Pe urmă nu l-am mai văzut. Mă târa mama după ea pe la Bucureşti unde dormeam pe la diverse rude şi mergeam la diferite instituţii cu memorii pe care le scria avocatul şi cred, deşi n-am întrebat-o niciodată pe mama, că mă purta cu ea de mână şi ca să impresioneze personajele importante la care intra în audienţă, căci toate audienţele se terminau la fel, cu mama si cu mine plângand. Din spatele birourilor înalte oamenii ăia se uitau la noi urât si uneori ţipau la mama.  
 Pe urmă l-am uitat de tata. Nu eram singurul copil care n-avea tată acasă. Un alt prieten de joacă mai mare îşi pierduse tatăl în război. Tatăl lui Vatea, cel mai bun prieten al meu, era undeva la o puşcarie care se chema Canal. Al lui Tepera era la Poarta Albă. Şi tot aşa. Eram invidioşi pe Rică care avea tată, chiar dacă nu era un tată întreg că-i lipsea un picior din război, dar era totuşi trei sferturi de tată, pe când noi n-aveam de loc. Eram invidioşi şi pe Andi care avea tată care lucra la autobază şi când venea cu autobuzul acasă îl lua pe Andi şi făcea o tură cu el în mahala, aşezat lângă scaunul şoferului şi lângă steguleţele roşii şi tricolore care ornau autobuzul. Dar cel mai invidios eram pe Nelu, al cărui tată lucra pe basculantă şi claxona de la capătul străzii să-i pună nevastă-sa supa în farfurie. Pe urmă a rămas şi Nelu fără tată că s-au rupt frânele basculantei şi a intrat cu ea cu tot în Siret şi s-a înecat.
Când după mai mulţi ani tata a fost eliberat nu l-am mai cunoscut. Mă dăduse mama afară din casă-n curte, că era Săptămâna Mare şi ea freca podelele de scândură din bucătărie cu peria de paie şi toată casa era curata oglindă, cu duşumele albe şi miros de petrol de la gazul lampant cu care spălase sticla ferestrelor, pe care apoi le lustruise cu ziare.   
 Stăteam în curte şi mă jucam cu Nelu cu o basculantă din tablă, că atâta mai rămăsese de la tatăl său, o jucărie în miniatură a maşinii care-l omorâse, târând-o după noi prin colbul curţii pe drumuri desenate pe pământ cu un băţ si cu semafoare vfacute din pietricele colorate. Eram necajit, că Nelu care era mai mare ca mine, stabilise el regulile: el era şoferul şi eu excavatoristul. El trăgea după el basculanta de tablă plină cu pământ, huruind din gură ca o maşină greu încărcată, exact ca cele pe care le vedeam zilnic urcând din greu dealul străzii Movilei, iar eu trebuia să umplu cu pumnii făcuţi căuş, ca o cupă de excavator, basculanta de jucărie şi să pufăi ca un buldozer.  
 Joaca noastră a fost întreruptă de intrarea în curte a unui individ slab şi tras la faţă, pământiu, ca şi glodul de pe mâinile mele făcute cupă de excavator. Dar ce mă intriga cel mai mult la individul care-mi stricase joaca, era faptul că era înţolit cu nişte haine croite pentru unul mult mai mare decât el şi pe deasupra avea şi o pufoaică ţinută sub braţ, lucru neobişnuit pentru căldură de afară din ajunul Paştelui. Cum omul înainta spre casă, am sărit înaintea lui în casă şi am strigat-o pe mama. Stătea în genunchi aproape de uşă, cu fusta din stambă albă cu buline roşii pe care i-o lucrase tanti Saşa din materialul luat pe puncte în urma cu ani de zile, cu poalele suflecate  mai sus de genuchii roşii de la spălatul podelelor. Mama a ridicat privirea spre usă şi şi-a tras fusta jos peste genunchii chinuiţi şi a dat să se ridice cu ochii plini lacrimi, când am auzit-o strigând: Nicu!   
 Atunci am înţeles că omul acela prăpădit şi slab ca o scandură era tata, care scăpase din puşcarie cu "decret". Pe urmă ştiu precis că în ziua aceea când a venit tata, n-am mai mâncat urzici şi nici stevie culeasă din curte, cum făcusem toată primavara aia şi cu toate că eram  în postul Paştelui şi cu toate că mama ţinea la găinile din curte ca la ochii din cap, fiindca ne mai dădeau din când in când câte un ou, pe care-l mâncam duminica, a tăiat atunci o pasare, pe care am mâncat-o gătită rasol. 
Pe urmă am fost cu toţii la Sf. Haralambie de Înviere, iar în timp ce ne învârteam în jurul bisericii, eu eram cel mai bucuros dintre toţi copiii, ca aveam din nou tată, care acum mă păzea să nu-mi sufle pe drumul spre casă băieţii mai mari în lumănare si să-mi stingă flacara ei, cu care duceam de la biserică acasă lumină de la Dumnezeu.