Insulina

Stă in faţa mea mărunţică şi slăbuţă şi răsuceşte între degete reţeta pe care i-am prescris-o. Este singurul meu bolnav din sat cu diabet insulino-dependent şi a venit la reţetă, aşa cum face lună de lună, de ani de zile. Dar acum ceva s-a schimbat: deşi are reţetă gratuită trebuie să meargă cu ea la Galaţi, la Policlinica judeţeană, la cabinetul de boli de nutriţie, să i-o vizeze şi de acolo să-şi ridice şi insulina. Sănătatea comunistă nu mai are resurse pentru toti pacienţii şi toate cazurile de boli cronice trebuiesc revizuite, mai ştii poate vreunul s-o fi vindecat spontan. E posibil, revista „Flacăra” e plină de astfel de exemple în fiecare număr, dar mai ales de vindecări miraculoase cu tot felul de doctori, vraci, autodidacţi, ingineri practicanţi de medicină „netradiţională” etc. Unul vindecă cancerul cu soluţie de developat filme radiologice, altul vindecă psoriazisul cu pastile sfărâmate în râşniţa de cafea, altul vinde bidoane întregi de ceai din plante pe care trebuie să îl bei în fiecare zi, ca să te vindeci de ciroză. Dar de vindecat diabet dependent de insulină n-am auzit. Când am primit hârtia am sunat la spitalul de care aparţin şi am întrebat dacă-i pe bune. De unde lucrez eu şi până în oraş sunt aproape 50 de kilometri şi doua curse de rata pe zi. Cu ce să meargă lumea şi mai ales cu ce să se întoarcă?

- Nu ştim, aşa e ordinul, toţi cei cu diabet tre’ să meargă la Galaţi!

Şi acum stă în faţa mea o bucăţică de femeie mărunţică şi slăbuţă şi răsuceşte între degete reţeta pe care i-am prescris-o.

- Şi eu acu’ ci fac?

- Te duci la Galaţi şi-ţi iei reţeta!

- Da’ nu poţi s-o iei matali?

- Nu pot că nu-i voie, fiecare trebuie să-şi ridice singur reţeta de la Policlinică că aşa sunt dispoziţiile! Trebuie să te verifice să vadă dacă mai ai diabet şi cât e de grav şi să vadă dacă mai ai nevoie de insulină.

- Da’ cum sî n-am, păcatili meli! Îl am di mic copil di când m-am îmbolnăvit, ci Doamni iartă-i mai vor di la mini?

Încerc să-i explic aşa cum pot şi eu că dacă-i ordin nu-i tocmeală şi iese pe uşa cabinetului nedumerită şi contrariată. Are o pensie de 50 de lei şi rata costă 15 lei la dus şi 15 lei la întors.

O perioada de timp n-o mai văd, dar când trece luna şi-i vine sorocul la reţetă trimit dupa ea asistenta.

- Ai fost la Galaţi?

- N-am fost!

- De ce?

- N-am avut bani. Mă duc când vine pensia.

- Şi insulină de unde-ai avut?

- Mi-o adus domnu’ farmacist, i-am dat o găină să ducă la el la şefii ăi mari şi mi-o adus.

- Bravo vouă, dar de dus tot trebuie să te duci la control.

- Mă duc dom’ doctor cum sî nu mă duc, da’ sî ieu pensia.

Mai trece ceva timp, poate o luna jumătate şi mă întâlnesc cu salvarea de la Tg. Bujor la capătul satului. Diabetica mea intrase in comă şi familia chemase salvarea. S-a întors de la spital repede, doar după câteva zile, în definitiv coma diabetică este cea mai uşor de tratat, dacă ai insulină.

N-a mai venit în schimb la control. N-avea de ce. Ţinea reţetele mele lângă candelă, dar n-avea cu ce merge să le ia. O vreme i-a mai adus insulină farmacistul din sat. Pe urmă s-or fi terminat găinile, sau poate fiolele din depozit Centrofam şi a ajuns iar în comă, dar fiindcă maşina salvării n-avea benzină au dus-o numai până la spitalul din Tg. Bujor. Norocul ei că în oraşel mai erau 2 bolnavi cu diabet în tratament cu insulină şi doctorul de gardă a avut de la cine să împrumute, aşa că au scos-o din comă şi de data asta.

Pe urmă i-am adus eu de la spitalul unde lucra sora mea o fiolă de insulină şi mai apoi un profesor din sat care a fost într-o excursie la Kiev i-a adus câteva fiole, dar n-au ţinut-o mult. Când a venit iarna s-a dus şi diabetica mea de tot. Ninsese mult, salvarea n-a mai putut ajunge din cauza zăpezii, aşa că uşoară sau nu, coma n-a mai putut fi tratată şi bolnava s-a prăpădit.

Era o femeie mărunţică şi slăbuţă şi acum la 25 de ani de la întâmplare am uitat cum o chema. Dar îi mai ţin minte chipul şi-mi aduc bine aminte de întrebarea ei:

- Şi eu acu’ ci fac?