La cinematograf

Nu-mi aduc aminte care a fost primul film pe care l-am văzut la cinematograf. Poate „Vagabondul”, sau poate „Mitrea Cocor”, sau poate „Moara cu noroc” sau „Ciulinii Bărăganului”. În orice caz era un film trist, în alb-negru, cu o muzică impresionantă şi cu personaje accentuate ca să pară răi, chiaburi, duşmănoşi. Îmi aduc însă aminte când a apărut la cinematografe „Tudor”, un film la care lumea făcea coadă ore în şir să prindă un bilet, datorită distribuţiei excepţionale, cu cei mai buni actori români din acei ani, la care se adăuga în rolul feminin principal Lica Gheorghiu, fiica dictatorului comunist Gheorghe Gherghiu Dej. Mai ţin minte bine scenele din „Codin”, care fiind copil m-au impresionat profund, mai ales cea în care un om cade pe jos şi se zvârcoleşte cu spume la gură şu lumea strigă: „holeră” şi cea în care mama lui Codin îi toarnă undelemn fierbinte pe beregată. Multe nopţi după film visam că cineva care semăna cu chiriaşa pe care ne-o repartizase cu de-a sila partidul la noi în casă (şi cu care ai mei părinţi se certau frecvent, pe motivul că neavând closet în casă, îşi  făceau necesitătile la oală şi aruncau mizeriile în curtea casei), venea tiptil la noi în bucătărie la sticla cu ulei şi înainte să apuce s-a aprindă lampa mă trezeam leoarcă de transpiraţie. Pe urmă ţin minte toate comediile anilor ‚60 începând cu „Celebrul 702”, „S-a furat o bombă”, „Telegrame”, „Un surâs în plină vară”. La câteva filme am tras cu ochii când se făceau. De exemplu când s-a turnat „Valurile Dunării”, în casele lui nenea Bobică de pe strada Tecuci s-a filmat scena cu incendiul după bombardamentul oraşului. Tata cumpărase casa părintească de la nea Bobică şi nevasta lui îi povestise mamei că au trebuit să văruiască că i s-au afumat camerele de la faţă de la ziarele şi de la hârtiile la care li se dăduse foc. Pe urmă când am mai crescut şi am ajuns ştrengar de cartier mă fofilam fără bilet la filmele care rulau în premieră la cinematograful Eminescu. Câteodată ţinea, altă data ieşeam tras de urechi şi pândeam când se deschideau uşile la ieşirea de la cinematograf şi zvârr! Dădeam  fugă înăutru unde mă piteam într-un closet până începea noul program de film. Apoi mă instalăm comod undeva la galerie, sau la lojă şi savuram filmul. Muschetari, căpitani, Fantomas, cow boy, indieni, treceau prin mine şi rămâneau acolo mult timp. După ce s-a deschis grădina de vară a cinematografului Eminescu plecam seară de acasă să prind filmul de 8 jumate seara. Uneori operatorul se mai lălăia: ori era prea lumina afară, ori nu se vânduseră biletele, ori nu venise la serviciu şi spectacolul începea mai târziu, spre disperarea mea care aveam oră fixă de venit acasă. Cel târziu la noua jumate, dacă veneam la zece o o încasam, uneori chiar şi cu cureaua. Aşa că de multe ori plecam la jumătatea filmului mort de oftică, fiindcă ceilalţi băieţi din gaşca mea putea rămâne până la sfârşitul filmului. Aşteptam să adoarmă ai mei şi după aia mă furişam din pat la poartă şi stateam cu sufletul la gură să apăra ori Marcel Tepera, ori Andy pe „strasse” să-mi povestească cum s-a sfârşit filmul. De multe ori trebuia să şi plătesc pentru asta, fie o ţigară Mărăşeşti furată din pachetul tatii, fie o bucată mare de plăcintă, sau în lipsă măcar o felie mare de pâine unsă cu marmeladă. Oricum era singură plată, la grădina de vară săream gardul de îndată ce începea filmul şi nu plăteam nimic. Sau dacă nu puteam sări, câţiva copiii stăteam căţăraţi ciorchine pe gard agăţaţi de sârmă ghimpată cu un ochi la ecran şi altul la vardiştii de stradă care veneau piş-piş şi şnap!  una cu bulanul de cauciuc peste popou, de uitai două săptămâni de filme până-ţi trecea durerea. Vraja sălii de cinematograf şi a ecranului m-a urmat toată viaţa. Când ajungeam în capitală vedeam câte două trei filme pe zi, fiindcă la noi în provincie filmele bune veneau mult mai târziu. La fel când mergeam la mare, aş fi fost în stare pe căldura cea mai mare din timpul zilei să merg la un film, decât să stau tolănit la soare, sau sa fac baie. să fac baie. Aşa că atunci când am plecat prima oară singur la mare am fost foarte bucuros. Ce poate fi mai frumos decât să ai 18 ani şi să fii singur la mare? Prin anii 70 litoralul nostru arată demenţial: cluburi, discoteci, baruri de noapte, distracţii, dar mai presus de toate filme. Filme cu duiumul, cele mai noi venite în ţară. Treceau de cenzura comunistă şi ajungeau pe marele ecrane de pe tot litoralul. În acel an rulau trei filme pe care doream să le văd „Ey shoot horses dont’ they ?” cu actrrita mea preferată Jane Fonda, „Butch Cassidy and Sundance Kid” cu Paul Newman şi Robert Redford şi „Cei patru cavaleri ai apocalipsei” care nu mai ştiu cu cine era, dar titlul suna bine. Aşa că seara de seară am văzut câte un film. Adică de fapt numai în primele două seri, că a doua zi după Sundance Kid nu mai recunoşteam litoralul. Se închiseseră discotecile, se făcuse program la restaurante şi la baruri, se desfiinţaseră barurile de noapte şi cazinourile, iar la afişele cinematografelor puteai citi numai : „asta seară: „Dacii”. Sau „Haiducii” nu ştiu mai cum. Sau „BD” nu ştiu ce mai făcea sau pe unde mai era. Sau „Mihai Viteazu”. Începuse revoluţia culturală. Ce se-ntâmplase ?  Ceauşescu fusese în luna iunie în vizită în China, Corea de Nord, Vietnam şi Mongolia. Cum China era atunci la cuţite cu URSS, chinezii în semn de mulţumire pentru spiritul de frondă pe care-l afişa faţă de Kremlin, îi făcuseră o primire triumfală lui Ceauşescu. Care alegorice, străzi ticsite cum mii de chinezi cu steguleţe, mitinguri grandioase, spectacole faraonice, toate puse la cale de Mao şi mai apoi de Kim Ir Sen în cinstea lui, l-au zguduit din temelii pe Ceauşescu, care în a înţeles că era mai iubit în afară ţării decât în interiorul ei şi s-a hotărât să schimbe radical situaţia. La scurt timp de la vizita efectuată de Ceusescu în China, a avut loc, la 6 iulie, şedinţa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. în urma căreia  au fost adoptate Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, mai cunoscute sub numele de „tezele din iulie”, conform cărora cultura si educaţia se   supuneau controlului de partid prin Comitetul de  Stat pentru Cultura si Arta, la conducerea căruia a fost numit Dumitru Popescu (zis Dumnezeu). Începea izolaţionismul cultural , manifestat prin  cenzurarea de catre partid a culturii în toate formele ei, de la filme la traduceri literare, muzica, arte plastice şi dezvoltarea unui cult al personalităţii de tip  mixt stalinisto-asiatic ,fără precedent care a culminat cu „Cantarea României”, „Daciada”, „Omagiu” şi alte asemenea invenţii. M-am  uitat la puţine filme după anii ’70. Filme veneau dar mai rar filme bune: „Strada Hanovra”, „Yankeii”, „Tootsie”, „Kramer versus Kramer”. Apoi a apărut video. Am văzut „ET” stând în rândul cinci al unei Sali de la Teatrul de păpuşi alături de alti 40 de oameni. „Shining”. „Rain man” alături de alti 40. Pe masura ce  lumea se capata cu vreun video adus de un vaporean, sau trimis de către vreo rudă „cetăţean străin de origine română”, am mai fost pe la diverse persoane acasă la video. Înainte de revoluţie ajunsese sport naţional. Chemai prietenii la un video, ei aduceau „ceva cu dop de la shop”, sau poate o punguliţă de cafea Alvorada, că numai din aia era la magazinele cu valuta, sau un pachet de ţigări Kent şi pentru 2 ore uitai unde eşti şi cum te numeşti. Aşa am văzut „Naşul”, „Aliens”, „Nobila Casă”, „Shogun”, „Exorcistul” şi „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. M-am transformat din cinefil in videofil, apoi in dividifil şi-n haşbeofil. Dar de simţit filmele ca în sala de cinematograf nu le-am mai simţit niciodată.