miercuri, 15 mai 2013

Rupte din rai


Am copilărit în Galaţi în zona Parcului Libertăţii. Bunicii materni aveau casa pe strada Revoluţiei (de fapt Anul Revoluţiei 1848, fostă Sfinţii Împăraţi), iar noi pe strada Poşta Veche. În plus am făcut primele 8 clase la Şcoala Generală nr. 14, de pe strada Movilei, care era gard în gard cu parcul. Îmi aduc aminte şi acum de umilinţa la care ne supunea profesorul de sport şi din nefericire dirigintele clasei, un fost boxer, care atunci când făceam vreo boroboaţă mai serioasă, scotea briceagul din buzunarul treningului şi ţi-l întindea:
- Du-te în parc şi taieţi o nuia!
Mergeai plângând cu gândul la ce-o să te aştepte şi-ţi alegeai nuiaua cu care să fii bătut: din plop că se rupea mai repede, dar ustura mai tare că era flexibilă, din arţar că nu-ţi ardea pielea aşa de tare după lovitură, sau din salcie că se îndoia şi nu avea multă forţă în lovitură.
-Mişcă! Mişcă, n-o să te aşteptăm toată ziua! Striga profu’ după gardul unde te aştepta supliciul.
Săreai înapoi gardul din scânduri de brad vechi, care avusese o dată culoarea albă de la varul cu care fusese văruit, în porţiunea dinspre strada Libertăţii, unde era mai scund şi mai rupt de noi copiii din mahala, care-l încălecam vara să ajungem la agudele ce sclipeau ca niste steluţe negre pe crengile copacului aplecat peste gard şi te prezentai în faţa călăului. După cum avea chef îţi cerea să întinzi palma, sau să te întorci cu spatele la el, pentru a te plesni la palmă, pe fund sau peste coapse. Asta vara, că iarna rigla era obiectul de tortură al elevilor indisciplinaţi. Nu rigla de 30 de cm, pe care o purtai în ghiozdan alături de compas, raportor şi echer, ci rigla mare de aprope un metru, cu care venea doamna de matematică la ore.
-Întinde palma! Jap-jap! Plesnea sângele sub piele şi săreau lacrimile din ochi de durere. Dacă greşeala era mare, căpătai 10 bucăţi, sau multipli de zece, sau şi mai rău erai bătut cu cantul, nu cu latul liniei. Ori umilinţa era şi mai mare pentru că toate astea se întâmplau în faţa colegilor şi mai ales a fetelor, colegi înşiraţi în formaţie de ia pe patru, în curtea şcolii, în şorturi negre şi cu maieuri albe.
- Mama voastră de derbedei, bag eu disciplina în voi animalelor!
Ciudat era că deşi toata lumea ştia că profesorul de sport bate elevii, îi trage de urechi desprinzându-le lobulul urechii, sau lovindu-i în cap cu vârful degetelor strânse în pumn, în ceea ce el numea castană, nimeni nu lua nici-o măsură, ba dimpotrivă şi ceilalţi profesori întocmeau metodic liste cu elevii care vorbeau la ore, sau făceau alte obrăznicii, pe care le înmânau sportivului torţionar, care te chema apoi la cancelarie, exact în momentul când suna de intrare la ore şi profesorii grăbiţi îşi luau la subraţ cataloagele învelite în pânză de drapel roşu şi goleau cancelaria să nu fie martori la orori. Pe masa lungă de şedinţe acoperită cu catifea roşie, rămânea numai catalogul clasei care avea sportul trecut în program, câteva călimări cu cerneală albastră şi roşie din cea folosită la corectat teze, linia, sau după anotimp o nuia serioasă, dintr-un lemn verde, elastic, flexibil ca un bambus şi destul de lung pentru a-i ajunge din urmă şi pe cei care după primele lovituri dezertau şi cu lacrimi de durere ţâşneau departe de odiosul obiect. Şi peste toate trona el stăpânul absolut al riglei şi al nuielei şi al nostru, îmbrăcat în veşnicul trening cu însemnele unui club sportiv, sau în şort şi tricou, tuns ca la  miliţie şi fornăind pe nasul zdrobit de pumnii pe care-i încasase în viaţa sa sportivă şi pe care ni-i împartăşea acum cu darnicie în viaţa sa pedagocică..
- Ce ai de zis la reclamaţia doamnei cutare? De ce-ai vorbit în timpul orei tovarăşei cutare?
Şi fără să aştepte un răspuns, sau fără pic de milă pentru amărâtul din faţa lui palid şi sufocat de spaimă, începea să lovească. Una, două, şapte, nouă, câte credea el că meriţi pentru crima comisă, sau pentru modul cum îţi încasa-i pedeapsa: cu lacrimi în ochi, înghiţindu-le cu noduri, urlând de durere şi cerând iertare şi promiţând de zor că nu mai fac, sau bodogănind blesteme şi ameninţări cu taţi reali, sau imaginari, fraţi mai mici, sau mai mari, care să vina şi să-l tăvălească prin cancelarie, sau să-i învineţescă ochii, aşa cum ne învineţea el nouă palmele şi fesele. Plecai apoi târâş, grabiş, mergând bocind pe lângă pereţii de pe coridoarele întunecoase, pavoazaţi festiv cu portretele Comitetului Central şi cele ale lui Marx, Engels şi Lenin, în clasă, la ora de la care fuseseşi scos, în hohotele de râs ale colegilor, care te vedeau mototolit bine şi se bucurau că nu sunt ei în locul tău şi sub privirea indiferentă a profesoarei de la catedră, iritată mai mult de faptul că-şi întrerupsese ascultarea altui elev din cauza ta, decât de tratamentul la cere fuseseşi supus şi ale cărui urme roşii-vineţii încercai să le ascunzi sub poala hainei sau la spate.
N-am spus niciodată nimănui de ce eram calul de bătaie preferat al profesorului meu de sport. Dar am să spun acum.
Să fi fost prin clasa a şasea, când după ore, din curtea şcolii, am văzut la vecinii noştri muncitorii de la intreprinderea de pe strada Movilei, cum aruncau la gunoi nişte resturi de placband grozave, numai bune de făcut săbii din ele, aşa că după ce mi-am lăsat ghiozdanul acasă, m-am reîntors la şcoală pentru o incursiune peste gardul de beton care separa şcoala de curtea de gunoi a intreprinderii. Era târziu, toţi elevii şi profesorii erau plecaţi, doar Trabantul profesorului de sport era parcat sub cei doi arţari bătrâni din curtea şcolii, unde stătea de obicei şi unde cu un an sau doi înainte, proaspeţii absolvenţi eliberaţi de coşmarul nuielei, îi plătiseră o poliţă tartorului, mutându-i maşina pe sus între doi copaci, de fusese nevoie de un stivuitor s-o scoată de acolo. Mă fofilasem sub geamurile cancelariei şi studiasem obscuritatea din altarul profesorilor, dar nu era nimeni şi atunci împins de diavol din spate, m-am căţărat pe nişte bănci vechi aruncate lângă zidul şcolii şi m-am uitat pe geamlâcul magaziei de materiale didactice, o încăpere misterioasa a şcolii, plină de planşe desenate, hărţi geografice si istorice, drapele şi plancarde de defilare, aparate bizare de fizică, globuri pământeşti, sticle cu substante chimice, plase de volei, mingi şi saltele medicinale pe care le hămăleam în fiecare iarnă pe holul şcolii, cănd nu se putea ţine sportul afară şi cănd făceam sărituri. Ori pe una din saltelele noastre de sport, cu şortul dat în vine profesorul de sport gâfâia prăbuşit asupra profesoarei de muzică care-şi desfăcuse larg şi întinse picioarele încălţate în sandale.
Am sărit de pe banca veche îngrozit, nu atât de ce văzusem, ci mai ales de ce mi s-ar fi putut întâmpla dacă mă vedea proful de sport, provocând o cascadă de sunete şi zgomote în căderea mea şi am rupt-o la fugă spre adăpostul copacilor de pe strada Morilor şi nu m-am oprit până acasă. Uitasem de săbii, de placband, de toate, nu-mi mai trebuia nimic, decât siguranţa pe care mi-o oferea casa părintescă şi familia.
Zilele următoare a făcut anchetă, discretă, dar anchetă, ţinând mereu în mână ca pe un corp delict un capăt de placband abandonat de mine şi iscodind şefii de clasă, comandanţii de grupă şi de detaşament de pionier şi limbile, acei copii care turnau la profesori tot ce se întâmpla în şcoală. Dar n-a aflat nimic, norocul meu că fusesem singur. Dar fiindcă m-a bănuit şi-a scos pârleala ori de câte ori avea ocazia şi asta până am plecat din acea clasă şi din acea şcoală.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu