Operaţiunea „MOV”

Nici nu dădea firul ierbii ca lumea în perioada socialismului, că în toate casele începea pregătirea „operaţiunii MOV” (Miel-Ouă-Vin), pentru Paşte. Cum nu se găsea nimic din componentele mesei de sărbători pascale, cu mult înainte de Învierea Domnului trebuia să te îngrijeşti ca să ai ce pune pe masă familiei şi invitaţilor. 

Ori elementul cel mai căutat era mielul, fiul oii, sau în lipsă iedul, fiul caprei. Nu se găseau nici unul nici altul „la liber” şi nici „la cotă”, aşa că trebuia căutat. Şi unde să-l cauţi dacă nu la ţară? Luai trenul, sau „rata”, iar dacă aveai luată cota de benzină, Dacia personală şi plecai pe coclauri pe la stâne şi sălaşuri după miel. Dacă în copilăria mea tata cumpăra miel viu de Paşte din piaţă, direct de la ciobanii colhozurilor din jurul oraşului, când mi-a venit mie rândul să joc rolul de tată, obţinerea preţiosului animal era o adevarată aventură. Ciobanii, pe care nu dădeai doi bani tot anul, deveneau persoane foarte importante şi adesea preţioase, la care trebuiai să te duci cu căciula într-o mână şi cu banii în cealaltă, poate s-or îndura să-ţi vândă vreun miel, eventual să-l şi taie şi să-l şi jupoaie, să te scuteasca pe tine de efectuarea acestor operaţii barbare în baia locuinţei. Dădeai pe miel cât nu făcea, numai să-l ai. Unde Doamne iată-mă se duceau mieii româneşti de nu ajungeau în magazine, ştia numai conducerea de partid şi de stat. TIR-uri întregi de berbecuţi, miei şi oi, treceau zilnic spre şoşelele Constanţei, luând calea Turciei sau a Egiptului cu vapoarele. Se zvonea că un post de cioban pe vapor, care să îngrijească oile cât dura traversarea Mării Negre şi drumul spre porturile Arabiei, se vindea cu zeci de mii de lei, iar pentru drumurile spre Libia lui Ghadafi la dublu, că dintr-un voiaj te puteai umple de aur ieftin din bazare, cu care să te faci om ajuns acasă.

Aşa ca nu se găsea carne de miel în magazine nici să tragi cu tunul. Şi te aprovizionai de la ciobani. Cântărire după ochi, sănătate probabilă, că nimeni nu trecea miei la sacrificare printr-un serviciu veterinar, dar aveai garanţia că puneai pe masa copiilor de Paşte un picior de miel şi nu unul de câine, cumpărat la repezeală în spatele unei pieţe murdare, dintr-un portbagaj. Puteai confirma, dacă nevasta comenta ca mielul are un gust ciudat, că mănâncă miel, că doar îl văzuseşi viu şi nevătămat lânga mama lui, sugând ca un miel blând ce era, de la două oi.

Mai era o problemă cu transportul mielului, sau a mieilor, dacă aveai mai mulţi, unul pentru tine, altul pentru cumătra, care mai stătea cu copilul când te duceai sa vezi un film la videa la prieteni şi altul pentru vecinul care era finul tatălui ciobanului, sau nepotul şefului grajdului unde se ţineau miei, sau ginerele şefului de post din comuna prin care treceai, că şi asta conta. Mult. Te oprea miliţia „la borcan”. Fiecare intrare şi ieşire dintr-o localitate mai mare avea „borcan”, un post de miliţie, în general folosit de miliţienii de la circulaţie, dar care de sărbatori erau si ei plecaţi după operaţiunea „MOV”, aşa ca la borcane erau alţi tablagii, gata să-ţi cotrobăie prin portbagaj.

            - Actele la control va rugăm!

            - Poftiţi.

            - Ce aveţi în porbagaj?

            - Nimic.

            - Cum nimic tovaraşe?

            - Păi nimic din ce v-ar interesa. E por’bagajul maşinii mele proprietate personală şi nu aveţi ce să căutaţi în ea, fără mandat de percheziţie.

Dacă te ţineau cheutorile nadragilor să le arunci fraza cu percheziţia, miliţienii se mai uitau o dată lung la tine să vadă: „De unde-l cunosc eu pe ăsta...? N-o fi...ală?”, mai aruncau o privire în documente, sau cereau o legitimaţie de serviciu ceva, pentru edificare şi daca vedeau ca eşti „om al muncii”, sau „fiul ploii”, aruncau ultima găselniţă în materie de cotrobăit prin maşină:

-   Păi eu vă rog să-mi arătaţi roata de rezervă (sau triungiul reflectorizant, după caz).

Volen-nolens, deschideai portbagajul şi dădea cu ochii de miel (miei). Începea spectacolul ieftin în care miliţianul nu avea ce să-ţi facă întrucât n-avea baza legală, aşa ca mai mult improviza, iar tu nu aveai acte pe carnea de miel, ca nu avea cine să-ţi dea, ciobanul? Şi după parlamentări, negocieri, eventual o mica atenţie, un Kent acolo, sau eventual un săpun, pentru „doamna”, plecai fericit cu mielul acasă să-l tranşezi pe masă în bucătărie cu toporişca de bătut şniţele, să auda toată scara blocului ca te-ai asigurat cu mielul de Paşte.

Pe urmă ouăle. Ne se găseau, sau se găseau rar, doar „la cota”: un ou pe săptămână, 4 pe lună, adică 16 ouă la 4 persoane pe lună. Ce să faci cu 16 ouă mai întâi: să le vopseşti? Să le pui la cozonac? Să le pui la drob? Oricum nu-ţi ajungeau de nici un fel si atunci porneai din timp secveţa „O” a operaţiunii MOV. 

Dădeai şfoară în ţară, pe la rudele mai sărace din satul bunicii, care te căutau să le aranjezi o internare la spital, sau o intrare la văru’Lili care era secretar de partid şi şef de sindicat pe platforma CSG, poate le dă ceva de lucru şi o locuinţă ceva, macar la garsoniere..., sau pe la cunoştinţe, vecini, sau amici, care ştiau pe cineva care creştea găini pentru ouă aproape în clandestinitate, că dacă te ştia satul, trebuia să dai cotă de ouă la cooperativă. În cel mai rău caz apelai la un „patro(h)oţ” care lucra pe la Avicola şi care fura azi un ou....mâine un carton de ouă, sau două, să mai dea şi la nefericiţii care nu lucrau în industria găinilor de ouă.

Indiferent de sursă, în joia mare a Paştelui trebuia să le vopseşti. Şi aici era o problemă, că nu prea era vopsea de ouă. Celebra vopsea „Gallus” pentru ouă era o raritate, aşa ca oamenii mai improvizau: foi de ceapă pentru galben, sineală pentru albastru, mai greu era cu roşu, dar şi aici se rezolva: dacă n-aveam eu o cunoştinţă tipograf, avea cumnatul meu, sau naşul tău şi vopseam ouăle cu vopsea de tipografie, din anilină. Nu ştiu cât de toxică era, dar ştiu că vopsea bine, uniform şi dacă aveai şi o bucăţică de slănină să le freci după ce le vopseai, ouăle arătau ca după revistă. După revistă germană, sau austriacă, că la noi în statul comunist Pastele nu era o sărbătoare şi toate obiceiurile legate de Înviere erau tabu. În noaptea Învierii se ţineau spectacole gratuite cu muzică populară, sau folk, până noaptea târziu ca tinerii să nu meargă la biserică. Cenaclul „Flacara al tineretului revoluţionar” era prezent pe stadioane şi devia lumea de la tradiţionalul ocol de trei ori al bisericii din noaptea de Denie. Ca elev mă îmbrăcam la Înviere cu o haină fără matricolă pe ea că erau directori de şcoală atât de îndoctrinaţi încât notau nr. matricol şi şcoala din care proveneai dacă te vedeau la slujbă şi apoi să te critice în şedinţele UTC. Student fiind mergeam fără frică la Înviere, deşi mă întâlneam cu profesorul de socialism ştiinţific care venea regulat la slujbă să-şi înregistreze studenţii pe răboj pentru a le micşora nota de la examen. Culmea îl chema...Crăciun!

În fine „in vino veritas”, era numai un proverb latin frumos şi o strofă din cântecul studenţesc „adevaru-i doar în vin spune un vechi proverb latin, hai să bem şi să ne-nveselim”(Marin Cornea: „Sunt student şi n-am un ban”).

Găseai vin dacă supravegheai atent cramele şi magazinele gostat să vezi când se „bagă” vin vărsat. Poate aveai noroc şi puteai să cumperi înainte de a fi „botezat”, adică înmulţit cu apă. În definitiv şi Mântuitorul a înmulţit doi peşti şi cinci pâini, aşa că gestionarii de butoaie înmulţeau vinul adăugându-i apă. Adică încă adăugându-i apă, că el era deja apă + alcool + drojdie de vin = vin de masă („cine-l bea rapid şi varsă”). Dacă nu aveai o rudă la ţară de unde să-ţi aduci un vin din strugurii mult iubiţi de români: „căpşunică”, „nohan”, „hibrid”, „1001”. „tirează” etc. varietăţi din care se făcea vinul poreclit „molan”, sau de către intelectuali: „moulan rouge”, un vin greu, „negru ca păcatul greu”, care păta tot inclusiv definitiv feţele de masă şi buzele băutorilor, trăgeai cu ochiul când „venea” vin la alimentara din colţ, sau mai degrabă la restaurantul unde făcuseşi nunta cu dar cu ani în urmă. Iar dacă nici aici nu se putea, apelai la un MAT. Maturile erau secţiile de prelucrare a strugurilor şi vinurilor din comunele care aveau plantaţii de struguri pentru vinificaţie. Cel puţin la noi în judeţul Galaţi cred ca erau pe puţin 50 de maturi. Toata aparţineu de IVV, Intreprinderea Viei şi Vinului şi toate erau depozite uriaşe de vinuri. În preajma sărbătorilor legale sau a celor religioase se înmulţeau „controalele în teritoriu”. Miliţieni, securişti, activişti, şefi de instituţii judeţene, ştabi mai mari sau mai mici, plecau „în controale” care vizau în special comune cu maturi. Sau cu stâne. Sau cu ferme de pasări. Adică comune MOV.

Dar V-ul era bătaia peştelui. Eu care am avut ghinionul (?!) să lucrez într-o comună în care matul era vecin cu dispensarul trebuia să stau la program şi-n Ajun şi-n Vinerea Mare că nu se ştia cine vine pe la mat. Directorul Direcţiei sanitare trimitea şoferul, dar alţii veneau „în control” şi erau mulţi metodologi, pe probleme de obstetrică, de medicina muncii, de boli cronice, de sanepid, etc. Toţi cu bidoane: de 3 litri (casetofoane), de 5 litri (magnetotoane), de 10 litri (televizoare), sau chiar de 20 de litri (maşini de spălat). Că PET-uri încă nu erau, au apărut „după”.

Nici nu ştiu de unde vecinul meu din curtea matului, şeful Costică, făcea rost de atâta vin, pentru atâta lume însetată. Dar zahărul pentru el nu era o problemă, apa se spunea că e cea mai bună de făcut vin din zona Dealu’ Bujorului, iar drojdie de vin era cât vrei. Odată striga la nea Melu, cel cu mâinile lungi ca de urangutan, (de la atâtea bidoane cărate in portbagajele şmecherilor):

-         Cât mai avem în 34?

-         Vreo doua mii şefu’.

-         Păi tre’ să facem!

-         Facem şefu! Ce facem: fetescă, muscat, sau rizling?

-         Păi eu zic că riesling, că cererea-i mare.

-         Rizling şefu!

Şi riesling se făcea, pentru a umple burdihanele lui Setilă şi ale lui Flămânzilă de la „centru”.

Primeam şi eu în semn de respect că mă sacrificam până seara târziu pe altarul lui Aesculap la lumina lămpii şi ca eram prieten cu dom’ Costică. Dar nu bombe ci vin „de prim secretar” cum zicea nea Melu. Galben auriu, parfumat, cu buchet elegant şi aromă de dealuri arse de soare şi de brume. Uneori când mai pierdeam „rata” dom’ Costică mă mai lua cu Dacia lui spre casă. Umbla indiferent de vreme, viscol, duminici „cu soţ sau fără soţ”, avea la el cheia care deschidea toate porţile împărăţiei, inclusiv pe cea a circulaţiei.

Când toate ţintele operaţiunii MOV arau atinse, mergeai seara la Înviere, aduceai lumina în casă în căuşul palmei şi gustai câte un ou roşu fiert după ce ciocneai cu cei dragi. Dimineaţa puneai copiii să se spele pe ochi cu apa rece şi să se frece cu un ou roşu pe obraji, să fie sănătoşi şi puneai apoi mielul la cuptor, fript, să-l mănânci cu salată orientala (ca la soacra-mea acasă), sau cu salata verde (ca la maică-mea acasă) şi să bei după el un pahar de vin, vorba lui sucru-meu, Dumnezeu să-l ierte, „să nu se supere mielul, şi să ştie ca l-a mâncat un om şi nu un câine.”

Securiştii mei cei de toate zilele

          Stăm un grup de adolescenţi la o masă dintr-o cafenea şi spunem bancuri „politice” şi râdem cu gura până la urechi. Cel mai haios dintre noi este George, poreclit „Sir” pentru ţinuta sa impecabilă de tânăr lord englez, cu costum, cravată, pantofi lustruiţi, dar şi pentru morga sa deosebita pe care o afişează în toate împrejurările. Binenţeles ca bancurile preferate ale lui George sunt cele cu englezi, scoţieni, sau mai pe scurt cu Lord şi Jim. Când le spune, George afişează moaca sa de zile mari şi pronunţă impecabil cuvintele englezeşti cu un accent londonez învăţat din filmele cu „Sfântul” jucate de Simon Templer.

După George urmează ca notorietate în bancuri bune Gabi. Tipul este evreu şi aşteaptă împreună cu familia aprobarea de emigrare în Israel. Dacă vrei să afli un banc bun cu evrei, el este omul, scoate din el un accent evreiesc de cazi pe burtă. Puţini evrei au mai rămas la noi în oraş, printre ei și familia lui Gabi, al cărui bunic merge zilnic la ceainăria doamnei Goldenberg de pe strada Frumoasă să-şi bea ceaiul şi să afle cine a mai plecat la Palestina.

Astăzi nu spunem bancuri cu evrei, nici cu scoţieni zgârciţi, nici măcar cu lorzi bogaţi şi tâmpiţi, astăzi spunem bancuri politice, de alea de toata ziua, devenite după aprecierea lui George de importanţă „naţionale”.

-         -Nu râdeţi băi fraierilor că şi asta este o formă de rezistenţă anticomunistă!

-        - Adică ce vrei să spui că dacă stăm pe fund aici la „Potcoava” şi ne bem nechezolul şi ne hlizim ca nişte proşti de situaţia în care stăm, facem rezistenţă anticomunistă?

-         -Un fel de rezistenţă. Este dacă vrei rezistenţa prin râs, dacă n-am avea-o nici pe asta, nici n-am mai avea de ce râde. Să râdem de noi? Păi atunci în loc de nea Nicu puneţi-vă pe perete o oglindă şi când vă uitaţi în ea râdeţi.

-         -Da’ tu ştii care-i culmea râsului la români?

-     -Nu ştiu!

-     -Culmea râsului la români este când se adună mai mulţi şi spun bancuri politice şi râd de se sparg că unul din ei este de la securitate, iar a doua zi „după râsu’ urmează plânsu’!

Nu prea râdem că se întămplă frecvent să auzi că pe „cutare” l-a umflat miliţia şi l-a amendat că spunea bancuri politice. Dar noi suntem de-ai casei, ne ştim toţi între noi de ani de zile şi nu ne ferim unul de celalalt. Ne ferim de chelneriţă care aduce cafelele, mă rog, un fel de cafea, făcută din cafea „amestec” în care bucătarul a mai adaugat şi el o porţie zdravănă de zaţ, ca să-i mai iasă şi lui ceva. Ne ferim de orice străin care se aşează pe o canapea apropiată de masa noastră. Nu se ştie niciodată dacă nu este un înlocuitor de-al lui „Preafericitul”.

„Prefericitul”  nu este cum ai crede patriarhul bisericii ortodoxe române, ci ofiţerul de securitate care se ocupă de trasul cu urechea prin baruri şi restaurante. Toată lumea îl ştie de „Blondu’ cu ochi albaştri”, dar noi ca să nu-l încurcăm cu prietenul meu Vatea, care-i tot blond, mai mult roşcat şi are şi el ochii albaştri, îi spunem altfel: „Preafericitul”. George l-a botezat într-o zi:

-         -Băi ce slujbă mişto are ăsta! Toata ziuă prin cârciumi şi prin baruri, cafeluţa, cafeluţă, citronada, citronadă, din banii poporului muncitor, mi-ar place şi mie aşa o slujbă! Ăsta-i preafericit!

Şi „Preafericitul”  i-a rămas numele. Nu dai doi bani pe el dacă nu l-ai cunoaşte. E îmbrăcat de la „preţ redus”, un pic neîngrijit, cu părul blond şi lins, un pic mai lung, veşnic cu o revistă care-i iese din buzunar, fie „Ştiinţă şi tehnică”, fie „Magazin istoric” sau „Lumea”, din care pare că citeşte pasionat, rupt de lumea din jur. 
În realitate stă şi ascultă şi se apleacă imperceptibil către sursa de unde vin discuţiile, ca şi cum n-ar vedea foarte bine o ilustraţie din revistă, sau n-ar avea lumină suficientă să citească. Iarna trece tot la 10-15 minute spre toaletă,  sau spre garderobă alunecând ca o stafie pe lânga mesele din bar în pantofii săi cu talpă de „microporos”. Dacă i se pare că aude ceva interesant se apleacă şi-şi leagă şireturile de la pantofi,  sau se aşează la o masă învecinată semnalizând discret chelneriţei să-i aduca cafeaua la nou amplasament.  Câteodată mai şi scrie câte ceva în revista pe care o are pe masă. Altă data îşi lasă neglijent pardesiul sau paltonul rezemat de câte o canapea, sau agăţat lângă câte o masă într-un cuier pom cum sunt cele din baruri. Îl găseşti peste tot, dimineaţa în baruri şi cafenele, seara în restaurante, nu stă mult, baleează pe sub sprâncene localul şi dacă-i neinteresant „din punct de vedere informativ” se mută în alt bar. Îl ştim toţi care suntem în gaşcă şi îl învaţă repede şi alţii mai nou apăruţi în tărg, dar se pare ca omul este valoros că nu este schimbat din aceasta funcţie de ani de zile. Când apare prin preajmă trecem automat pe bancuri porcoase, sau cu alte personaje nevinovate. Cred ca tipul asta a auzit sute şi mii de bancuri la viaţa lui. Unii zic că fiecare banc politic nou auzit de securişti se prelucrează la tot personalul din Securitate. Nu prea cred. Unele sunt atât de bune că ar râde şi ei cu gura până la urechi, cum râdem noi acum de ultima vizita în străinătate a lui nea Nicu. Oricum nimeni nu ştie ce se întămplă în clădirea cenuşie şi posomorâtă de pe strada Brăilei construită prin anii 60 în stilul clădirilor guvernamentale comuniste, gen I.M.G.B.

Doamne fereşte să intri vreodată acolo. Lumea întoarce capul când trece pe trotuarul de vizavi, că pe cel alăturat curţii clădirii există o restricţie pentru pietoni, ca pe trotuarul de la ambasada americană din Bucureşti şi mulţi miliţieni şi civili care veghează. N-ai şanse prea multe să cunoşti un securist. Eu am cunoscut doar trei-patru în toata perioada comnunistă. Unul a fost Preafericitul pe care l-am „învăţat” repede de la alţii, dar nu l-am auzit niciodata vorbind, poate că era mut.

Pe urmă o vară de-a mamei din Câmpulung era căsătorită cu un ofiţer de securitate care luptase în munţi contra bandiţilor şi avea şi nişte cicatrici îngrozitoare pe burtă unde fusese împuşcat. Le văzuse vărul meu Sorin, o dată când au fost la mare împreună şi mi-a povestit de ele stând cocoţaţi în vârful caisului de la bunica din curte pe când aveam vreo zece ani. Când a ieşit la pensie de la „Secu” a venit la noi în oraş şi s-a angajat electrician în combinat. A fost un tip de treabă, nu ştiu pe cine împuşcase el acolo prin munţi, acuma mai împuşca doar câte un amărât de iepure când ieşea la vânătoare.

Mai pe urmă aveam un securist care se ocupa de şcoli şi de licee şi care recruta informatori printre elevi. Îl chema Goiciu şi era fiul comandantului puşcăriei de la Gherla, Petre Goiciu. Habar n-aveam eu de Goiciu şi de Gherla pe vremea aia, dar tipul tot venea pe la noi pe la liceu pe la poligonul de tir şi se împrietenea cu noi. O dată ne-a promis că ne face rost de bilete la un concert de muzică rock şi l-am crezut. A venit la mine acasă să mă scoată la concert. Tata cumpărase lemne de foc şi le spărgea cu toporul de un butuc în curte. A intrat în casă şi m-a întrebat:

-         -Cine-i ăsta şi de ce te caută?

-     -Păi e un amic de-al meu şi mi-a făcut rost de bilete la concert...

-     -Cum îl cheamă?

-     -Goiciu. Tata n-a zis nimic şi a ieşit afară roşu la faţă ca un rac. S-a dus întins la grămada de lemne şi a înşfăcat toporul cu care spărgea loazbele şi cu el ridicat s-a dus întins la amicul meu Goiciu.

-         -Tu-ţi Dumnezeii mătii de pui de criminal ce eşti,  dacă te mai apropii de copilul astă îţi tai căpăţâna pe buturuga asta, ca la un pui de gaină! Te schingiuiesc şi eu pe tine cum m-a schingiuit şi criminalul de taică-tu pe mine în puşcarie! Ieşi afară din curtea mea fiu de curva că te omor pe loc!

          Securistul s-a facut alb la faţă ca varul şi a început să se retragă cu spatele spre poarta de la stradă, bolborosind într-una „tov Popa” în sus, „tov Popa” in jos, în timp ce mama plângea în uşa casei şi striga la tata:

-         -Lasă-l Nicule că faci păcate cu el!  Lasă-l Nicule! Şi cum tata înainta necruţător cu toporul ridicat către ofiţer mama a răcnit şi către acesta din urmă:

-         -Fugi mai omule odată de aici! Pleacă! Şi luminat deodată de strigătul mamei securistul a întors spatele tatii şi toporului său uriaş şi a rupt-o la fugă. În pragul porţii s-a împiedicat de tocul de fier al porţii şi a căzut cât era de lung.

-         -Mama voastră de legionari, las’ că vă arăt eu! Te bag eu la puşcarie din nou legionarule!

Dar când tata s-a dus spre el a rupt-o la sănătoasa cu pantalonii rupţi în genunchi de cum căzuse şi pâna să ajungă tata la poartă dăduse colţul spre strada Tecuci. De bagat în puşcarie nu l-a putut băga pe tata din nou, dar de făcut rău i-a făcut. L-au chemat la Securitate, dar nu s-a dus, aşa că au venit la el la serviciu a doua zi şi când l-au întrebat de incident tata şi-a dat jos bluza albă de halat de spital pe care o avea pe el şi şi-a întors spatele către securişti care au încremenit. Pe laturile toracelui cicatricele de la vâna de bou cu care fusese bătut la Gherla de către Goiciu luceau ca nişte dungi de zebră. Goiciu ăsta s-a ocupat de studenţii străini şi de elevi multă vreme. După aia l-a pus „Unchiul Secu” să se ocupe de Vama Galaţi. Stătea toată ziua cu geana pe vameşi şi-i lăsa fără ciubucurile lor ciugulite de la vapoare: câte o sticlă de whisky, câte un carton de Kent, sau un pachet de cafea. La Revoluţie l-au căutat vameşii prin tot târgul să-l „dea la apă”, adică să-l arunce în Dunăre.

Pe urma l-am mai cunoscut pe securistul care se ocupa de sănătate. Îl chema Constantinovici şi până a afla că este securist, credeam că este asistent medical, sau brancardier prin spitalul judeţean, aşa era de şters şi de  discret. Purta întotdeauna un halat alb peste costumul de haine şi îl vedeai peste tot: la raportul de gardă al medicilor din sala de lectură, răsfoind fară chef ziarul „Scînteia”, pe coridoarele sumbre de la morga spitalului, sau prin sălile de operaţii şi de tratamente. Nici măcar o trusă de curetat nu se scotea de sub cheie fără aprobarea individului. Avea undeva pe la parter o cămăruţă lângă centrala telefonică  a spitalului şi când se plictisea se distra ascultând  convorbirile galante dintre medici şi asistente, sau cine, când şi cu ce, s-a mai internat în spital. Acolo ţinea şi lista colaboratorilor securităţii din spital, dar, în euforia zilei de 22 decembrie 1989, nimănui nu i-a dat prin cap să deschidă uşa metalică a biroului, iar când într-un târziu au făcut-o, complicii lui din spital, informatori aflaţi pe statele de plată,  îl goliseră de conţinut. După1986  socrii mei plecaseră în Ungaria şi tipul care ştia despre asta din dosarul meu, mă oprea în curtea spitalulu unde făceam gărzi ca medic stagiar:

-         -Ce mai faceţi tovaraşul Popa? Ce vă mai fac socrii, cum se descurcă acolo in Ungaria?

-      -Ce să facă tovaraşe colonel, bine, ce dumneavoastră nu ştiti? Şi mă hlizeam la el, să nu mă creadă prost, doar ştiam că toate convorbirile mele cu străinătatea erau ascultate din centrala telefonică de pe strada Silozului.

-         -Dar dumneavoastră când o să plecaţi?

-    -Când o să-mi dea tovarăşii paşaport.

Dar nu mi-au dat. Am primit însă la insistenţele mele o hârtie scrisă la maşină vârâtă într-un plic cenuşiu oficial.

„Prin prezenta vă facem cunoscut că cererea dv. de călătorie temporară în Republica Ungaria nu a fost aprobată”.

Ultimul securist în activitate l-am văzut pe 21 decembrie 1989. Terminasem anul de secundariat (rezidenţiat cum îi spune acum) în epidemiologie şi mă prezentasem la postul pe care-l luasem prin concurs, medic în portul Galaţi la cabinetul de port şi frontieră, unde aveam ca sarcină printre altele să verific şi starea de sănătate a marinarilor de pe navele care intrau în port. Dădusem buletinul ca să primesc „pas-ul” un fel de legitimaţie cu care puteai urca la bordul navelor şi care se păstra la grănicerul care păzea schela (scara) de intrat pe vapoare. Mi l-a adus chiar comandantul punctului de frontieră, colonelul Crăciun.

-         -Doctore mata vii de la Bucureşti?

-         -Da tovarăşe colonel.

-         -Ce se aude pe acolo?

-         -Nu ştiu tovaraşe colonel că sunt venit de vreo trei zile.

-         -Dar nici de Timişoara nu ştii nimic?

-         -Ştiu doar ce a spus „şeful cel mare” aseară la televizor?

-         -Şi ce parere ai?

-         -Despre „şeful cel mare”?

-         -Nu tovarăşe, despre Timişoara. Crezi că o să se extindă şi la noi?

-         -Nu cred tovarăşe colonel, noi gălăţenii nu prea avem stofa de huligani.

          Mi-a întins „pasul” cu mâna dreaptă şi apoi a ieşit clătinând din cap şi a traversat drumul spre Palatul Navigaţiei unde-şi avea bârlogul. Peste două ore fugea printre blocurile de la „Spicu” îmbrăcat în haine civile. Câteva zile n-am avut după Revoluţie pe nimeni la controlul paşapoartelor. Plecam în radă doar noi, veterinarii, capitania şi vameşii. Pe urmă au apărut din nou ofiţerii de la P.C.T.F. (Punctul de Control al Trecerii Frontierei) Galaţi, dar acum erau deghizaţi în pompieri. Ca să nu-i linşeze lumea pe stradă în loc de petliţe albastre de ofiţeri de securitate aveau cusute petliţe mov închis ca cele ale pompierilor. După aia nici n-a mai contat: s-au trnsformat în poliţie de frontieră, jandarmerie şi în martie 1990 în S.R.I. Vorba marelui chimist francez Antoine Lavoisier scurtat de cap la revoluţia de la 1794 prin ghilotinare, într-o zi de 8 mai: „ Rien ne se perd, rien ne se crée, tout se transforme „. 

Patrihoti si bisnitari.

In epoca de aur "patrihotii" erau cei care furau de la locul lor de munca din produsele care le treceau prin mana si apoi le vindeau la suprapret pe piata neagra. Este o mare deosebire intre patrihoti si bisnitari. Cei din urma profitand de meseriile pe care le aveau, sau de contactul cu cetateni din alte state, aduceau pe piata neagra si comercializau la pret de specula produse care nu se gaseau in mod curent in magazinele romanesti si care proveneau din import: blugi, tigari, cafea, bauturi mai selecte, sapunuri, deodorante, aparatura electronica. Un exemplu clasic de fost bisnitar avem in persoana actualului presedinte al Romaniei, Traian Basescu, care nu s-a sfiit sa faca public intr-un interviu ca a vandut la negru blugi si tigari pe cand era comandant de vas. Camionagii de TIR, insotitorii de vagoane CFR, marinarii, cei care lucrau in strainatate pe diverse santiere ARCOM, docherii, vamesii, lucratorii din shopuri (magazine cu vanzare in valuta din Romania comunista unde gaseai marfuri occidentale), formau tagma bisnitarilor, cuvant provenit din onorabilul "business", adica afacere, comert. Aveam in perioada de secundariat (rezidentiat) un coleg care era din Turnu Severin si la sfarsit de saptamana faceam liste de cumparaturi pe care sa ni le aduca de la contrabandisti: tigari, cafea, vegeta, deodorante etc., mai tot ce nu se gasea in magazinele comertului socialist de stat si care se aducea din Yugoslavia la Timisoara si Turnu Severin cu sacul.
Dupa revolutie multi bisnitari si patrihoti au intrat in afaceri infloritoare dovedindu-si calitatile de intreprinzatori si comercianti. Unii au devenit politicieni renumiti vanzand nu blugi ci gogosi electorale.
Sa revenim la patrihoti. De furat se fura de peste tot in statul socialist, poate din cauza hotiilor generalizate si duse la extrem s-a si prabusit sistemul. Se fura tot ce nu se gasea pe piata si in magazine si mai mult decat atat. Se fura si de ce nu aveai nevoie, dar se fura asa din spirit de fronda, sau ca o modalitate de a protesta contra regimului. Furtul ajunsese un fel de sport national. Aveam o colega cu care lucram in combinat in tineretele mele, o doamna onorabila, mai in varsta, care spunea ca daca nu duce in fiecare zi cate ceva acasa, nu poate trai. Asa ca desuruba becul de la toaleta si-l ducea acasa, cerea "fosfat", un fel de detergent si-l facea pachetele, iar cand n-avea ce fura, punea un muncitor sa taie bucati de scandura de dimensiuni mai mici si le scotea din combinat cu salvarea, sa le duca la facut gratar duminica, la Padurea Garboavele.
De importanta foarte mare se bucurau hotii de produse de stricta necesitate: benzina, motorina, alimente, lemne. Soferii de pe autobuze, masini de transport, utilaje agricole si alte asemenea autovehicule vindeau combustibilul falsificand foile de transport. Treceau o cursa in plus si-si insuseau combustibilul. Bateau seara discret in poarta site intrebau: nu vrei motorina? Cum sa nu vrei, majoritatea caselor nu erau conectate la reteaua de gaze si incalzirea se facea cu lemne si carbuni, (mai precis cu carbuni si lemne), sau cu sobe de gaz lampant care puteau folosi si motorina. Aveam fiecare butoaie de otel in fundul curtii, bine pazite de caini, unde toata vara adunam gaz lampant de la gazarii atunci cand se gasea si motorina de la tractoristi si soferi cumparata la negru. Din cand in cand prindeau cate un sofer si la militie omul de frica "recita tot, inclusiv unde vanduse motorina si te trezeai cu militia la poarta pusa pe perchezitii. Tata saracu', Dumnezeu sa-l ierte, evita sa cumpere de la negru sa nu pateasca ceva, ca atunci cand erau prinsi patrihotii spuneau cui ai vandut si intrai de fraier la belea si cu banii luati.
Dar cel mai mult se furau alimente. De la Intreprinderea de Prelucrare a Laptelui cumparam de la o cunostinta unt, smantana, branza de vaci si rareaori cascaval. Aveam un sistem codificat de vorbit la telefon, totdeauna sunam de la un telefon public si-l ceream pe sotul doamnei care era "pacient" si avea nevoie de medicamente. Il intrebam ce medicamente mai are si ce sa-i scriu in reteta si el vorbea codificat: "hiposerpil" insemna smantana, "nefrix" insemna unt si asa mai departe. Venea mai tarziu spre noapte pe strada unde locuiau parintii mei si oprea masina, iar daca nu era urmarit puteam sa-i dau banii si sa i-au marfa. La "Avicola" cunoscusem la o petrecere un om care lucra la intretinerea halelor de pasari. De la el cumparam cand avea, pulpe de pui, mai rar piept, si foarte rar oua. Acum este un prosper proprietar de club in oras. Prin alte cunostinte mai cumparam carne de porc de la cineva care lucra la Abatorul Sendreni. La plecarea din schimb toata lumea isi baga pe sub haine, prin buzunare, pe unde putea pachete de carne, salamuri, sunca presata etc. Am auzit cu urechile mele de la un militian, ca atunci cand militienii doreau sa faca vreo chermeza mai serioasa, sau cand aveau pe cineva de la Bucuresti in control, sefii lor trimeteau o patrula cu o masina de militie la benzinaria Peco de la Sendreni, care opreau autobuzul cu muncitorii de la abator. Pana sa inceapa controlul toata lumea aruca pe jos intre scaune si pe interval tot ce avea furat, asa ca militia nu mai avea nimic de facut altceva decat sa se incrunte catre pasageri si sa care toata marfa la ARO cu care venisera, care se lasa in arcuri biata masina de la marfa furata. Am sa tin minte toata viata cum aratau pachetele de carne furata de la abator: bucata de carne, de obicei de 2-3 kg, era infasurata cu maiestrie intr-un strat de celofan din care nu curgea nici macar o picatura de lichid. Evident ca multe furtisaguri se faceau cu complicitatea sefilor din fabricile de mancare si cu cea a militianilor sau angajatilor Pazei Contractuale care asigurau paza. La "Avicola" intr-o vreme se fura cu ambulanta! Paznicul de la hala de pasari in combinatie cu lucratorii din hala, suna la "Salvare" cum ca la Hala nr. "cutare" de la Avicola i s-a facut la cineva rau. Telefonista care era si ea in gasca, dadea cazul la un sofer din banda, care pleca sa duca pacienta la spital. Intra in curtea halelor, unde erau baterii de crestere a gainilor si umplea cu complicitatea celor de acolo salvarea cu gaini, dupa care ambulanta pleca in tromba cu girofarul aprins, nu spre spital, ci intr-o comuna limitrofa unde descarca prada si spala masina. Asta pana-ntr-o zi cand un militian de la circulatie care era cam optuz din fire, l-a oprit pe sofer cu toate ca avea semnalele de urgenta aprinse si a auzit puicanele si cocoseii furati caraind printre targi. Soferul s-a ales cu puscarie, dar afacere a continuat, de data asta cu pui la care li se rupea gatul sa nu mai caraie si care erau bagati in saci de plastic.
Nici faina nu se gasea pe piata, asa ca daca aveai nevoie de o faina de cozonac de sarbatorile de iarna, sau pascale, trebuia sa apelezi la un patrihot. Primeai o faina clasa I-a, care fusese incercata inainte de a fi furata si basca supliment capatai si un pachet de drojdie proaspata, care era o raritate in acele timpuri.
Din pacate credeam in naivitatea mea ca daca timpurile alea au trecut, lumea n-o sa mai fure, dar fenomenul persista si se agraveaza in zilele noastre. Nu se mai fura cu punga sau cu sacul de plastic, ci se fura toata fabrica, toate terenurile din domeniul statului si toate lucrarile edilitare prin licitatii trucate. Ne-a intrat furtul in sange si am ramas purtatori!