Securiştii mei cei de toate zilele

          Stăm un grup de adolescenţi la o masă dintr-o cafenea şi spunem bancuri „politice” şi râdem cu gura până la urechi. Cel mai haios dintre noi este George, poreclit „Sir” pentru ţinuta sa impecabilă de tânăr lord englez, cu costum, cravată, pantofi lustruiţi, dar şi pentru morga sa deosebita pe care o afişează în toate împrejurările. Binenţeles ca bancurile preferate ale lui George sunt cele cu englezi, scoţieni, sau mai pe scurt cu Lord şi Jim. Când le spune, George afişează moaca sa de zile mari şi pronunţă impecabil cuvintele englezeşti cu un accent londonez învăţat din filmele cu „Sfântul” jucate de Simon Templer.

După George urmează ca notorietate în bancuri bune Gabi. Tipul este evreu şi aşteaptă împreună cu familia aprobarea de emigrare în Israel. Dacă vrei să afli un banc bun cu evrei, el este omul, scoate din el un accent evreiesc de cazi pe burtă. Puţini evrei au mai rămas la noi în oraş, printre ei și familia lui Gabi, al cărui bunic merge zilnic la ceainăria doamnei Goldenberg de pe strada Frumoasă să-şi bea ceaiul şi să afle cine a mai plecat la Palestina.

Astăzi nu spunem bancuri cu evrei, nici cu scoţieni zgârciţi, nici măcar cu lorzi bogaţi şi tâmpiţi, astăzi spunem bancuri politice, de alea de toata ziua, devenite după aprecierea lui George de importanţă „naţionale”.

-         -Nu râdeţi băi fraierilor că şi asta este o formă de rezistenţă anticomunistă!

-        - Adică ce vrei să spui că dacă stăm pe fund aici la „Potcoava” şi ne bem nechezolul şi ne hlizim ca nişte proşti de situaţia în care stăm, facem rezistenţă anticomunistă?

-         -Un fel de rezistenţă. Este dacă vrei rezistenţa prin râs, dacă n-am avea-o nici pe asta, nici n-am mai avea de ce râde. Să râdem de noi? Păi atunci în loc de nea Nicu puneţi-vă pe perete o oglindă şi când vă uitaţi în ea râdeţi.

-         -Da’ tu ştii care-i culmea râsului la români?

-     -Nu ştiu!

-     -Culmea râsului la români este când se adună mai mulţi şi spun bancuri politice şi râd de se sparg că unul din ei este de la securitate, iar a doua zi „după râsu’ urmează plânsu’!

Nu prea râdem că se întămplă frecvent să auzi că pe „cutare” l-a umflat miliţia şi l-a amendat că spunea bancuri politice. Dar noi suntem de-ai casei, ne ştim toţi între noi de ani de zile şi nu ne ferim unul de celalalt. Ne ferim de chelneriţă care aduce cafelele, mă rog, un fel de cafea, făcută din cafea „amestec” în care bucătarul a mai adaugat şi el o porţie zdravănă de zaţ, ca să-i mai iasă şi lui ceva. Ne ferim de orice străin care se aşează pe o canapea apropiată de masa noastră. Nu se ştie niciodată dacă nu este un înlocuitor de-al lui „Preafericitul”.

„Prefericitul”  nu este cum ai crede patriarhul bisericii ortodoxe române, ci ofiţerul de securitate care se ocupă de trasul cu urechea prin baruri şi restaurante. Toată lumea îl ştie de „Blondu’ cu ochi albaştri”, dar noi ca să nu-l încurcăm cu prietenul meu Vatea, care-i tot blond, mai mult roşcat şi are şi el ochii albaştri, îi spunem altfel: „Preafericitul”. George l-a botezat într-o zi:

-         -Băi ce slujbă mişto are ăsta! Toata ziuă prin cârciumi şi prin baruri, cafeluţa, cafeluţă, citronada, citronadă, din banii poporului muncitor, mi-ar place şi mie aşa o slujbă! Ăsta-i preafericit!

Şi „Preafericitul”  i-a rămas numele. Nu dai doi bani pe el dacă nu l-ai cunoaşte. E îmbrăcat de la „preţ redus”, un pic neîngrijit, cu părul blond şi lins, un pic mai lung, veşnic cu o revistă care-i iese din buzunar, fie „Ştiinţă şi tehnică”, fie „Magazin istoric” sau „Lumea”, din care pare că citeşte pasionat, rupt de lumea din jur. 
În realitate stă şi ascultă şi se apleacă imperceptibil către sursa de unde vin discuţiile, ca şi cum n-ar vedea foarte bine o ilustraţie din revistă, sau n-ar avea lumină suficientă să citească. Iarna trece tot la 10-15 minute spre toaletă,  sau spre garderobă alunecând ca o stafie pe lânga mesele din bar în pantofii săi cu talpă de „microporos”. Dacă i se pare că aude ceva interesant se apleacă şi-şi leagă şireturile de la pantofi,  sau se aşează la o masă învecinată semnalizând discret chelneriţei să-i aduca cafeaua la nou amplasament.  Câteodată mai şi scrie câte ceva în revista pe care o are pe masă. Altă data îşi lasă neglijent pardesiul sau paltonul rezemat de câte o canapea, sau agăţat lângă câte o masă într-un cuier pom cum sunt cele din baruri. Îl găseşti peste tot, dimineaţa în baruri şi cafenele, seara în restaurante, nu stă mult, baleează pe sub sprâncene localul şi dacă-i neinteresant „din punct de vedere informativ” se mută în alt bar. Îl ştim toţi care suntem în gaşcă şi îl învaţă repede şi alţii mai nou apăruţi în tărg, dar se pare ca omul este valoros că nu este schimbat din aceasta funcţie de ani de zile. Când apare prin preajmă trecem automat pe bancuri porcoase, sau cu alte personaje nevinovate. Cred ca tipul asta a auzit sute şi mii de bancuri la viaţa lui. Unii zic că fiecare banc politic nou auzit de securişti se prelucrează la tot personalul din Securitate. Nu prea cred. Unele sunt atât de bune că ar râde şi ei cu gura până la urechi, cum râdem noi acum de ultima vizita în străinătate a lui nea Nicu. Oricum nimeni nu ştie ce se întămplă în clădirea cenuşie şi posomorâtă de pe strada Brăilei construită prin anii 60 în stilul clădirilor guvernamentale comuniste, gen I.M.G.B.

Doamne fereşte să intri vreodată acolo. Lumea întoarce capul când trece pe trotuarul de vizavi, că pe cel alăturat curţii clădirii există o restricţie pentru pietoni, ca pe trotuarul de la ambasada americană din Bucureşti şi mulţi miliţieni şi civili care veghează. N-ai şanse prea multe să cunoşti un securist. Eu am cunoscut doar trei-patru în toata perioada comnunistă. Unul a fost Preafericitul pe care l-am „învăţat” repede de la alţii, dar nu l-am auzit niciodata vorbind, poate că era mut.

Pe urmă o vară de-a mamei din Câmpulung era căsătorită cu un ofiţer de securitate care luptase în munţi contra bandiţilor şi avea şi nişte cicatrici îngrozitoare pe burtă unde fusese împuşcat. Le văzuse vărul meu Sorin, o dată când au fost la mare împreună şi mi-a povestit de ele stând cocoţaţi în vârful caisului de la bunica din curte pe când aveam vreo zece ani. Când a ieşit la pensie de la „Secu” a venit la noi în oraş şi s-a angajat electrician în combinat. A fost un tip de treabă, nu ştiu pe cine împuşcase el acolo prin munţi, acuma mai împuşca doar câte un amărât de iepure când ieşea la vânătoare.

Mai pe urmă aveam un securist care se ocupa de şcoli şi de licee şi care recruta informatori printre elevi. Îl chema Goiciu şi era fiul comandantului puşcăriei de la Gherla, Petre Goiciu. Habar n-aveam eu de Goiciu şi de Gherla pe vremea aia, dar tipul tot venea pe la noi pe la liceu pe la poligonul de tir şi se împrietenea cu noi. O dată ne-a promis că ne face rost de bilete la un concert de muzică rock şi l-am crezut. A venit la mine acasă să mă scoată la concert. Tata cumpărase lemne de foc şi le spărgea cu toporul de un butuc în curte. A intrat în casă şi m-a întrebat:

-         -Cine-i ăsta şi de ce te caută?

-     -Păi e un amic de-al meu şi mi-a făcut rost de bilete la concert...

-     -Cum îl cheamă?

-     -Goiciu. Tata n-a zis nimic şi a ieşit afară roşu la faţă ca un rac. S-a dus întins la grămada de lemne şi a înşfăcat toporul cu care spărgea loazbele şi cu el ridicat s-a dus întins la amicul meu Goiciu.

-         -Tu-ţi Dumnezeii mătii de pui de criminal ce eşti,  dacă te mai apropii de copilul astă îţi tai căpăţâna pe buturuga asta, ca la un pui de gaină! Te schingiuiesc şi eu pe tine cum m-a schingiuit şi criminalul de taică-tu pe mine în puşcarie! Ieşi afară din curtea mea fiu de curva că te omor pe loc!

          Securistul s-a facut alb la faţă ca varul şi a început să se retragă cu spatele spre poarta de la stradă, bolborosind într-una „tov Popa” în sus, „tov Popa” in jos, în timp ce mama plângea în uşa casei şi striga la tata:

-         -Lasă-l Nicule că faci păcate cu el!  Lasă-l Nicule! Şi cum tata înainta necruţător cu toporul ridicat către ofiţer mama a răcnit şi către acesta din urmă:

-         -Fugi mai omule odată de aici! Pleacă! Şi luminat deodată de strigătul mamei securistul a întors spatele tatii şi toporului său uriaş şi a rupt-o la fugă. În pragul porţii s-a împiedicat de tocul de fier al porţii şi a căzut cât era de lung.

-         -Mama voastră de legionari, las’ că vă arăt eu! Te bag eu la puşcarie din nou legionarule!

Dar când tata s-a dus spre el a rupt-o la sănătoasa cu pantalonii rupţi în genunchi de cum căzuse şi pâna să ajungă tata la poartă dăduse colţul spre strada Tecuci. De bagat în puşcarie nu l-a putut băga pe tata din nou, dar de făcut rău i-a făcut. L-au chemat la Securitate, dar nu s-a dus, aşa că au venit la el la serviciu a doua zi şi când l-au întrebat de incident tata şi-a dat jos bluza albă de halat de spital pe care o avea pe el şi şi-a întors spatele către securişti care au încremenit. Pe laturile toracelui cicatricele de la vâna de bou cu care fusese bătut la Gherla de către Goiciu luceau ca nişte dungi de zebră. Goiciu ăsta s-a ocupat de studenţii străini şi de elevi multă vreme. După aia l-a pus „Unchiul Secu” să se ocupe de Vama Galaţi. Stătea toată ziua cu geana pe vameşi şi-i lăsa fără ciubucurile lor ciugulite de la vapoare: câte o sticlă de whisky, câte un carton de Kent, sau un pachet de cafea. La Revoluţie l-au căutat vameşii prin tot târgul să-l „dea la apă”, adică să-l arunce în Dunăre.

Pe urma l-am mai cunoscut pe securistul care se ocupa de sănătate. Îl chema Constantinovici şi până a afla că este securist, credeam că este asistent medical, sau brancardier prin spitalul judeţean, aşa era de şters şi de  discret. Purta întotdeauna un halat alb peste costumul de haine şi îl vedeai peste tot: la raportul de gardă al medicilor din sala de lectură, răsfoind fară chef ziarul „Scînteia”, pe coridoarele sumbre de la morga spitalului, sau prin sălile de operaţii şi de tratamente. Nici măcar o trusă de curetat nu se scotea de sub cheie fără aprobarea individului. Avea undeva pe la parter o cămăruţă lângă centrala telefonică  a spitalului şi când se plictisea se distra ascultând  convorbirile galante dintre medici şi asistente, sau cine, când şi cu ce, s-a mai internat în spital. Acolo ţinea şi lista colaboratorilor securităţii din spital, dar, în euforia zilei de 22 decembrie 1989, nimănui nu i-a dat prin cap să deschidă uşa metalică a biroului, iar când într-un târziu au făcut-o, complicii lui din spital, informatori aflaţi pe statele de plată,  îl goliseră de conţinut. După1986  socrii mei plecaseră în Ungaria şi tipul care ştia despre asta din dosarul meu, mă oprea în curtea spitalulu unde făceam gărzi ca medic stagiar:

-         -Ce mai faceţi tovaraşul Popa? Ce vă mai fac socrii, cum se descurcă acolo in Ungaria?

-      -Ce să facă tovaraşe colonel, bine, ce dumneavoastră nu ştiti? Şi mă hlizeam la el, să nu mă creadă prost, doar ştiam că toate convorbirile mele cu străinătatea erau ascultate din centrala telefonică de pe strada Silozului.

-         -Dar dumneavoastră când o să plecaţi?

-    -Când o să-mi dea tovarăşii paşaport.

Dar nu mi-au dat. Am primit însă la insistenţele mele o hârtie scrisă la maşină vârâtă într-un plic cenuşiu oficial.

„Prin prezenta vă facem cunoscut că cererea dv. de călătorie temporară în Republica Ungaria nu a fost aprobată”.

Ultimul securist în activitate l-am văzut pe 21 decembrie 1989. Terminasem anul de secundariat (rezidenţiat cum îi spune acum) în epidemiologie şi mă prezentasem la postul pe care-l luasem prin concurs, medic în portul Galaţi la cabinetul de port şi frontieră, unde aveam ca sarcină printre altele să verific şi starea de sănătate a marinarilor de pe navele care intrau în port. Dădusem buletinul ca să primesc „pas-ul” un fel de legitimaţie cu care puteai urca la bordul navelor şi care se păstra la grănicerul care păzea schela (scara) de intrat pe vapoare. Mi l-a adus chiar comandantul punctului de frontieră, colonelul Crăciun.

-         -Doctore mata vii de la Bucureşti?

-         -Da tovarăşe colonel.

-         -Ce se aude pe acolo?

-         -Nu ştiu tovaraşe colonel că sunt venit de vreo trei zile.

-         -Dar nici de Timişoara nu ştii nimic?

-         -Ştiu doar ce a spus „şeful cel mare” aseară la televizor?

-         -Şi ce parere ai?

-         -Despre „şeful cel mare”?

-         -Nu tovarăşe, despre Timişoara. Crezi că o să se extindă şi la noi?

-         -Nu cred tovarăşe colonel, noi gălăţenii nu prea avem stofa de huligani.

          Mi-a întins „pasul” cu mâna dreaptă şi apoi a ieşit clătinând din cap şi a traversat drumul spre Palatul Navigaţiei unde-şi avea bârlogul. Peste două ore fugea printre blocurile de la „Spicu” îmbrăcat în haine civile. Câteva zile n-am avut după Revoluţie pe nimeni la controlul paşapoartelor. Plecam în radă doar noi, veterinarii, capitania şi vameşii. Pe urmă au apărut din nou ofiţerii de la P.C.T.F. (Punctul de Control al Trecerii Frontierei) Galaţi, dar acum erau deghizaţi în pompieri. Ca să nu-i linşeze lumea pe stradă în loc de petliţe albastre de ofiţeri de securitate aveau cusute petliţe mov închis ca cele ale pompierilor. După aia nici n-a mai contat: s-au trnsformat în poliţie de frontieră, jandarmerie şi în martie 1990 în S.R.I. Vorba marelui chimist francez Antoine Lavoisier scurtat de cap la revoluţia de la 1794 prin ghilotinare, într-o zi de 8 mai: „ Rien ne se perd, rien ne se crée, tout se transforme „. 

După Rusalii

Reproducere din Expozitia "Rusaliile negre" de la Brăila a Fundatiei Academia Civica

La al doilea cântat al cocoşilor moşu Gheorghe Cărpinişan din Beregsău se trezi de tot şi se aşeză cu picioarele la marginea patului. Peste cântecul cocoşilor se suprapunea lătratul câinilor din sat, care păreau agitaţi de parcă dădeau lupii iama în oi. Deşi era a doua zi după Rusalii, era răcoare aşa că moşu Gheorghe puse peste cămaşă un boibărac şi dând fireangul de-o parte îşi lipi ochii de ocheţul verandei doar, doar o vedea ceva. Părea că spre Săcălaz se vedeau nişte lumini, aşa ca moşu ieşi pe veranda casei lipăind cu picioarele goale, fără măcar să-şi tragă ştrimfii. Într-adevar dinspre Timişoara se vedea luminile unor maşini şi se părea că tot într-acolo bătea câinii mai tare. Zarva câinilor din sat trezise şi pe alţii, pe ici pe colo se vedeau deja lumina palidă a feştilelor printre tufele de iorgovan din curţile oamenilor. Parcă de undeva din capăt se auzeau şi ţipete, sau cineva bocea, aşa că moşul curios ieşi în poartă. Din casa de peste drum ieşise şi văru Vasile în mijlocul plaţului, dăspuiat, numai în cameşoiul de noapte cu poacini în picioare şi cu felinarul aprins.

- Ce-o fi mă zarva asta?

- Nu ştiu vere, poace vin’napoi nemţii! Nemţii trecuseră spre Jimbolia cănd se retrageau din faţa ruşilor, dar asta se întâmplase de mult, că aproape şi uitaseră.

- N-ai răpelţi la tine? Şi văru Vasile scoase din buzunarele cămeşii un păclu de tabac.

- La ce-ţi trebuie răpelţi, n-ai feştila aprinsă?

- Uice prost mi-s io, stam cu focu-n mâna şi ceream răpelţi! Şi aprinzându-şi ţigara arătă şi în susul străzii:

- Uice şi-n poceaca spre Jimbolia vin maşini!

Într-adevar farurile unor camioane veneau şi dinspre Cărpiniş, ba parcă şi dinspre Nemeti se vedeau lumini. Şi pe măsura ce maşinile se apropiau zgomotul creştea în intensitate şi bărbaţii trecuţi prin front recunoscură camioanele ca fiind ZIS-uri ruseşti.

-Vere să ştii că nu vin nemţii, ci ruşii! Dar şi ruşii trecuseră prin sat în vremea de război golind coteţele de gâini şi curăţind burile de palincă.

Nu erau ruşii, erau românii în camioanele ruseşti cu prelată. Soldaţi români. Îi vazură cum intrară în sat din toate părţile ca şi când ar fi vrut să-l ocupe şi în jumatate de oră asta şi făcură: din camioane se coborâră puzderie de soldaţi care începură să strige pe străzi să intre lumea în curţi şi-n ogrăzi că va fi o verificare.

Moşu Gheorghe intră şi el în curte dacă aşa fu porunca, dar de pe verandă se bâzgoi mai departe pe drum, mai ales că se luminase bine.

Din camioanele cu prelată soldaţii descărcară mai multe mitraliere Maxim pe care în viteză le amplasară în mijlocul drumului la răscruce. Părea că satul ajunsese în toiul unei iminente bătălii, atât de multe uniforme şi arme nu mai văzuseră paorii de la război. Apărură şi căteva GAZ-uri cu ofiţeri şi după petliţele albastre moşu Gheorghe îi cunoscu că-s de la securitate.

La al treilea cântat al cocoşilor tot satul era în picioare pândind după garduri sau după obloane mişcarea trupei echipată ca la război, ce alerga de colo colo pe străzile satului. De frică să nu fie văzut moşu Gheorghe intră în casă unde nevastă-sa Maria, cu lacrimi în ochi îl întrebă ce se întamplă. Ce să se întâmple, poate că începuse un alt război, cu americanii, cu Tito sau cu chinejii.

Se îmbracă şi porunci nevestii să pună ceva pe masă să nu-l prindă războiul flămând, dar n-apucă să înghită nimic că poarta se dădu cu zgomot în lături şi-n urletele câinelui care părea că înebunise în lanţ de furie, intrară mai mulţi soldaţi, care cu armele în mână păzeau un ofiţer cu nişte hârtii în mână.

-         A cui îi casa asta?

-         A mea şi a nevestii.

-         Nu mă, cum te cheamă?

-         Gheorghe Cărpinişan.

-         Fiul lui Vasile?

-         Da dom’ ofiţer.

-         Eu nu sunt domn, eu sunt tovarăş, aşa să-mi spui, tovaraşe.

-         Am înteles.

-         Mai stă cineva cu voi?

-         Nu, doar noi doi.

-         Da’ baiatu’?

-         Băiatu-i plecat la Cluj la slujbă.

-         Şi deci sunteţi singuri?

-         Singuri.

-         Atunci ascultă la mine aici comanda. Ai o oră să-ţi aduni toate catrafusele şi să le pui în cărută şi să ieşi în faţa casei cu toate boarfele că eşti evacuat.

-         Ce sunt?

-         Evacuat.

-         Da’ ce-am făcut dom’ ofiţ...., tovaraşe ofiţer să fiu evacuat?

-         Nimic, da’ tot satul se evacuează, o să fie zonă de conflicte militare.

-         Cu cine dom’ ofiţer?

-         Cu măta băi boule, nu ţi-am zis să nu-mi mai spui domn? Şi furios ofiţerul trecu hârtiile din mâna dreaptă în cea stângă şi apoi îi trase o palmă cu toata puterea moşului de acesta căzu jos. Uluit moşul rămase mut în colţul verandei unde căzuse. Un urlet de om, cel al Mariei acoperi pentru o clipa urletul căinelui din lanţ.

-         Mama voastră de titoişti şi de chiaburi ce sunteţi, ar trebui să vă împuşte statul nu să vă evacueze! Marş de-ţi strânge boarfele că te ridic în curu’ gol din curte. Şi ofiţerul întoarse spatele celor doi bătrâni, unul cazut la pământ cu o şuviţă de sânge plelingândui-se dintr-o nară, cealaltă rămasă fără aer de la urletul aproape animalic pe care-l scosese când îii fusese lovit bărbatul. Făcu căţiva paşi spre poarta acompaniat de lătrăturile furioase ale câinelui care tragea de lanţ să-l rupă, când se opri în loc şi deschizănd tocul pistolului pe care-l avea atârnat la şold scoase afară arma, cu un zâmbet larg care-i acopei figura pănă atunci fioroasă.

-         Hai la tata, cusu-cusu! Stai că te învaţ eu să mă mai latri! Şi de la mai puţin de un metru trase un glonte în capul câinelui care amuţi pe loc şi se prăbuşi scuturat de convulsii. Bubuitura armei o scoase din minţi pe Maria care începu din nou să urle. Ofiţerul se întoarse spre ea cu pistolul încă fumegând în mână şi îl ridică ţintind capul femei. Moşu Gheorghe se trezi din buimaceală şi sări in faţa femeii, lipindu-şi fruntea de ţeava fierbinte a revolverului.

-         Nu trage dom’ ofiţer că-i păcat, e femeie cumsecade, mai degraba omoară-mă pe mine! S-o speriet săraca!

-         Mama voastră de spioni titoişti şi de chiaburi! Ar trebui să vă împuşcam pe toţi ca pe câinele ăsta! şi ofiţerul arată cu ţeava armei spre animalul împuşcat care zăcea într-o baltă de sânge. Ceilalţi militari un pic speriaţi de violenţa ieşirii superiorului lor priviră spre fruntea lui Gheorghe, pe care ţeava armei lăsase un cerc pe parcă îl însemnase cu fierul roşu.

-         Hai mă, că mai avem şi alţii! Şi ofiţerul o porni spre poartă, urmat de soldaţi.

-         O oră bă, atât aveţi o singură oră!

-         Şi ce avem voie sa luăm?

-         Pe măta şi pe tactu din cimitir! Luaţi şi voi acolo de mâncat şi de dormit şi de muncit, ce vă-ncape în căruţă, că vă mutăm în casă nouă! Şi trântind poarta ieşiră pe stradă şi intrară în curtea următoare. Maria începu din nou să urle cu gura tremurând toată şi faţa schimonosită.

-         Căsuţa mea, căsuţa mea, ce-am facut de mi-o ia?

-         Taci Mărie că vine iar dom’ ofiţer şi te puşcă!

-         Să mă puşte! Să mă puşte ca pe câine! Să mă puştee! Şi urlând femeia ieşi peste trupul bărbatului în verandă şi începu să urle.

-         Împuşcă-mă! Vino să mă împuşti! Aoleu casa mea, avlia mea, blaga mea! Moşu Gheorghe se repezi la ea şi-i puse mâna pe gură şi-o trase spre casă  din verandă. Prea târziu însă, poarta de la stradă se trânti cu zgomot şi în pragul uşii apăru un soldat fioros cu puşca în mână.

-         Ce crucea mătii ţipi fă? Vrei să te arestez, vrei să pleci la puşcărie, sau să pleci cu bărbatu-tu în evacuare? Taci dracului din gură şi adunăţi boarfele că vine tov’ căpitan si te împuşcă ca pe câine auzi? Şi soldatul o apucă de umeri pe Maria şi începu s-o scuture. În mişcare una din petliţele albastre cusute prost căzu şi sub ea moşu Gheorghe vazu cusută petliţa verde a armei grănicerilor.

Apa

Apa noastră cea de toate zilele....

Puţină lume îşi poate imagina astăzi cum ar arăta viaţa fără posibilitatea de a te spăla zilnic. Totuşi nu sunt mulţi ani de când acest lucru era imposibil. În cazul oraşului meu (Galaţi) înconjurat de ape (Dunăre, Prut, Siret, Brateş) până la revoluţie a reuşi să te speli, sau să-ţi speli rufele era o mare realizare! Ani de zile apa rece a curs cu „program”, adică 2 ore dimineaţa devreme şi 2 ore seara, iar de 3 ori pe săptămână aveam „program” şi la apa caldă, cam în aceleaşi intervale orare. Aveam program dar nu totdeauna aveam apa caldă, de cele mai multe ori apa era călie, ca de la soare şi lipsită de presiune pentru cei care stăteam la ultimul etaj din bloc. Era şi un banc pe seama asta, care parodia ora exacta data de postul naţional de radio:

            „La semnalul urmator va fi apa caldă! Pic. Pic. Pic. A fost apă caldă!”

Aşa ca din fiecare locuinţă de bloc care se respecta nu lipseau ustensilele necesare stocării apei: găleţi, bidoane, căzănele iar în anotimpul secetos chiar şi damigenele şi borcanele de murături. Prima grija când curgea apa era să-ţi umpli vasele ca să ai cu ce sa te speli, cu ce să găteşti, sau ce să torni în toaletă dupa ce-o foloseai. Milioane de tone de apă se risipeau zilnic. Umpleam cada de baie dimineaţa cu apă dupa ce ne spălam, pentru ca seara sau cel tâeziu a doua zi să o golim şi să strângem apa proaspătă. Uneori mai ratam umplerea căzii si atunci apelam la rezervele din bidoane sau din cazanul de pe aragaz care era totdeauna plin cu apă pusă la încalzit. Nu de altceva, dar în afara faptului că apa calda şi cea rece erau cu program, aveam mereu câte ceva de spălat urgent: un copil plin de praf venit de la bicicleta sau de la joacă, o farfurie sau o cratiţă, legume sau fructe de la piaţă sau chiar o rufă. Aşa că un căzănel de 20 de litri trona pe jumătatea aragazului din bucătărie, aproape călduţ în fiecare moment al zilei. Din păcate nu toata lumea avea preocupări legate de igienă şi în epoca în care deodorantele nu se găseau pe piaţă decât rareori, majoritatea venind de la rudele din strainătate „la pachet”, sau aduse de marinari prin contrabandă, atmosfera din autobuzele supraaglomerate şi supraîncălzite nu era tocmai una agreabilă. Apropos de deodorante, erau produse de o firma de stat „Farmec” şi atunci când le găseai în magazin indiferent daca erau de damă sau de bărbaţi le cumpărai, căci erau un cadou perfect pentru oricine la ocazii. Am fost la un „ceai” (petrecere dansantă cu tineri) la care gazdei i s-a oferit din partea unui invitat un deodorant nou apărut, care se chema „Intim” şi era pentru părţile intime, dar la repezeală să nu rateze achiziţia omul nu s-a mai uitat ce a cumpărat.

Înainte de chinurile îmbăierii de la bloc le-am trăit pe cele de la casă, mai bine de jumatate din viaţă trăind la casa părintească. Ai mei aveau baie în casa, fapt ce constituia un lux în anii ”60, faţă de cei care trebuiau să se ducă să se spele la „baia comunală” de pe strada Traian. Făcea tata un foc zdravăn în sobă de începea să fiarbă apa în cazanul de aramă şi intram pe rând la baie să ne curăţăm. Mă chema mama din poarta de la joacă să trec la baie că e apa caldă şi plecam dintre copii ca un prinţ cu nasul pe sus: eu aveam cadă unde să mă spăl pe când ei se spălau la lighian. Rudele mai apropiate veneau la cele care aveau baie în casă să se spele săptămânal, de obicei duminica:

-Venim şi noi pe la voi duminică să facem o baie! şi mama săraca ce să zică?

-Veniţi!

Şi veneau, cu copiii dupa ei, cu prosoape şi cu schimburi, uneori cu o sticlă de vin „de ţară”, rareori cu prăjituri, dar întotdeuna cu aerul că sunt în trecere sau într-o vizită sa vadă cum au crescut roşiile tatii sau cum au reuşit dulceţurile mamei.

Pe urmă după 1960 când au apărut blocurile, lumea mergea la neamurile de la bloc să facă baie duminica, aşa ca la noi s-au mai rărit vizitatorii. Pe urma tata a vândut cazanul de aramă de la baie la nişte ţigani care făceau cazane de ţuica din ele şi ne-am luat unul smălţuit care a ruginit repede şi mai mereu era spart.

Noi nu ne-am spalat niciodată la baia comunală dar ştiu cum arăta pe dinăuntru că mergeam mereu cu prietenii mei din copilarie şi-i însoţeam când îi cărau parinţii la baie. Într-un subsol era amenajată o baie cu aburi şi aproape de ea erau mai multe despărţituri în care se găseau căzi de baie din fontă. Trăgeai perdeaua de muşama, dădeai drumul la apa in cadă şi aveai 15 minute să te speli contra 3 lei. Plecai curat şi cu un pitiriazis sau alta infecţie de piele, că nu stătea nimeni cu cârpa plina de „Tix” cum stătea mama acasă după fiecare dintre noi şi nici nu aveau un tată sanitar ca mine care să dezinfecteze cu clor. Apropos de tata, când a auzit că însoţeam prietenii de pe stradă la baia comunală mi-a interzis să mă mai duc. Se întâmplau unele lucruri mai ciudate pe acolo pe care le-am înţeles doar când am crescut mai mare.

Care n-avea chef sau bani facea baie acasa, la lighean. Pentru cei care nu au văzut acest obiect, ligheanul este un vas larg şi puţin adânc folosit la spalat rufe, spalat vase sau pentru îmbăeiri parţiale. Puneai ligheanul pe un taburet şi îl umpleai cu apa caldă şi te spălai pe jumatatea superioară a corpului, iar dupa ce te ştergeai te spălai şi pe cea inferioară. Adesea spălatul se făcea în curtea casei ca să nu sară stropi şi să uzi preşurile, faza la care etapa cu jumatatea inferioara se reducea doar la picioare. Majoritatea mahalagiilor aşa se spălau doar pe bust şi pe picioare, aproape de poartă ca sa le vina uşor să arunce zoile în stradă, că nu era canalizare.

Aveam vreo 20 de ani când înpreuna cu tata şi cu un bun prieten ne-am dus să văruim bucătaria din apartamentul surorei mele, undeva prin Micro 20, lângă actuala piaţă. Purtam plete atât eu cât şi prietenul meu, iar după ce am văruit şi tata a plecat să prindă ultimul tramvai noi am mai rămas sa bem ceva şi să ascultam muzică, sora mea fiind posesoarea unul magnetofon şi a unor benzi cu muzica rock. Ca să ne spălăm de var am făcut între timp duş şi ne-am uscat pletele cu foenul şi arătam ca (recent raposatul) Jimmi Hendrix. Cum tata ne rugase să luam într-un sac restul de var cu tot cu căldarea în care se găsea, am plecat noaptea pe străzi povestind. Cu sacul după noi. Probabil vreun taximetrist vigilent ne-o fi văzut şi ne-a semnalat la Miliţie, că undeva pe strada Morilor ne-am trezit cu un ARO de miliţie lănga noi. Băieţii credeau că furasem o butelie, care avea mare căutare pe atunci şi ne-au pus să desfacem sacul. A fost şi o faza hazlie atunci, când ne-au cerut să ne legitimăm şi când am dus mâna la spatele blugilor să-mi scot buletinul, unul dintre miliţieni a crezut că scot un cuţit şi s-a eschivat ca la box, gata să cadă în fund. Ca să se convingă că chiar locuim acolo unde era scris în buletin, miliţienii ne-au scutit de ultimele sute de metri şi ne-au dus cu maşina miliţiei până-n poartă. Cu tot cu var.

Bunicul

Imediat după gerul Bobotezei s-a zvonit în sat că vin comuniştii cu colectiva să ia pământul ţăranilor şi să-l bage la colhoz. Cum bunicul era un om respectat în sat, fiind primar în doua rânduri înainte de război, mai mulţi gospodari din sat au decis să se sfătuiască cu el şi după căderea întunericului, să nu-i vadă nimeni, au luat-o printre nămeti şi bâjbâind la lumina unui felinar chior, acompaniaţi de lătrăturile câinilor din sat, au pornit în vizită. Pe atunci nu era niciun comunist în sat, dar vreo 2-3 oameni mai fără pământ fusesera chemaţi la sedinţă la raion să afle ce şi cum e cu colhozul de la nişte activişti, aşa că oamenii deja se fereau de ei şi ca să nu dea de bănuit plănuiseră vizita asta nocturnă şi acum intrau pe poarta dinspre vie, lătraţi puternic de câinii din mahala.

Bunicul ia primit în bucătărie că în casă încălzise numai camera unde dormeau şi nu puteau ţine oamenii în frig. În plus bucătăria era şi mai la dos din uliţă şi nu se vedea de peste gard lumina lămpii aprinse. Deşi cam botoasă de vizita asta neprevazută,  bunica Maria a sărit să aţâţe focul în sobă, să puna pe masă o strachină cu nuci şi să scoată un ulcior cu vin din chiler. Bunicul a lăsat-o să pună pe masă şi moşoiacele şi apoi a trimis-o la culcare.

-         Mai femeie, avem de discutat ca între bărbaţi, tu du-te si te culcă că oi veni şi eu!

-         Da’ nu vreţi să vă fierb vinul cu niscavai miere de albine? Sau să vă fac nişte floricele de porumb?

-         Nu, mai bine du-te şi te culcă. În glasul bunicului era oarecare răceală, aşa că supusă femeia trase uşa după ea şi se duse în casă fără chef de culcare şi se vârâ sub iorgan la lumina palidă a candelei.

Rămaşi singuri bărbaţii luară loc pe scăunelele din jurul mesei şi întâi cinstira din vin, lăudându-i dulceaţa, taria, parfumul şi gustul şi întinzând în sare miejii de nucă.

-         Ce zici moş Aurel, anul ăsta mai faci vin? a început discuţia nea Petrică, un gospodar din sat.

-         Păi de ce să nu mai fac mă? Ce-o să mor anu ăsta?

-         Nu moş Aurel, interveni şi moş Gheorghe. O vrut să zică dacă n-o să mai ai via? Dacă ţi-o ia colhozul?

-         Apoi eu ştiu mă oameni buni cum o să fie?

-         Da’ Vasile ce zice?

Vasile era fratele mai mic al bunicului care din cauza cedării Basarabiei în 1940 rămăsese peste Prut. Înainte de război bunicul cultiva în balta Prutului zarzavaturi şi legume aşa cum învăţase de la taică-su, meşter gradinar adus de regele Carol al României din Bulgaria să-i înveţe pe români gradinăritul. Cum se lucra cu grădinari din Basarabia care veneau imediat după Paşte în baltă şi plecau abia cand se spărgea grădina, atât bunicul cât şi moş Vasile cunoşteau o grămadă de basarabeni cu unii chiar erau ca fraţii, pe alţii îi cununase, sau îi botezase. Cum moş Vasile nu era însurat la vremea aia îi cam umblau ochii după basarabence, muieri frumoase, zdravene şi muncitoare, aşa că şi-a ales una de nevastă şi toamna a plecat după ea în Basarabia şi şi-o făcut casă acolo. Venea mereu peste Prut la bunicu, că era om de bază la tocmit grădinari din Basarabia. Cedarea Basarabiei la prins acolo şi n-a mai putut să vie înapoi. Ar fi vrut să se repatrieze, dar nevastă-sa însarcinată fiind nu putea merge nicăieri, aşa ca au rămas pe loc lângă Cahul. Nu s-a ştiut de el nimic până la război, când fraţii s-au întâlnit şi Vasile i-a povestit bunicului despre postavca, colhoz, deportări, toate beneficii ale instaurării puterii sovietelor peste Prut. A rămas mai departe în Basarabia şi după ruperea frontului în 1944 şi fraţii nu mai puteau comunica unul cu celalalt deşi stăteau în sate aflate faţă în faţă peste Prut. Mai venea câte unul dintr-o parte sau alta a râului şi dădea o sticla de „monopol” la grănicer  ca să închidă ochii la „telegraf”, că aşa se chemau convorbirile peste Prut şi strigau la ţăranii care lucrau câmpul lângă fâşie:

-         Bă care eşti din Vadu?

-         Ce vrei bă? Io sânt din Vadu!

-         De-a cui eşti bă?

-         De-a lu’ Chisoi! Şi folosea porecla nu numele adevărat, ca nu ştia cu cine are de a face.

-         Da’ pe moş Aurel îl ştii?

-         Care Aurel ca sunt mai mulţi?

-         Grădinaru’!

-         Da bă îl ştiu!

-         Să-i zici c-o murit fina Constandina lui Todiraşcu!

-         Am să-i zic băi! ’ Mnezeu s- ierte!

-         S-o ierte! Şi aşa aflai despre nunţi, botezuri, înmormântări şi mai pe ocolite despre deportari sau arestări.

Bunicul nu mai ştia nimic despre Vasile de mai mulţi ani, dar despre colhoz mai aflase ba de la unul ba de la altul. Mai ştia şi de la tata care fusese împroprietărit după război şi-n iarnă îl chemase ofiţerul politic la el, tata fiind plutonier sanitar în armata română.

-         Tovarăşul plutonier, ce faci mata cu pământul ăla pe care l-ai primit la reforma agrară?

-         Nimic, ce să fac, îl lucrează socrii. Îl ţin şi eu pentru când am să ies la pensie, să am din ce trăi.

-         Da mata mai ai şi şapte hectare zestrea soţiei.

-         Alea sunt ale soţiei, zestrea ei, pământul ei. Nu aveam voie să mă însor cu ea dacă n-avea zestre, că eram subofiţer sanitar şi socru-meu i-a cumparat pământ ca s-o mărite.

-         Mata tre’ să alegi: ori rămâi în armata populară şi atunci predai pământul la Gostat, ori pleci din armata şi te faci chiabur!

Şi tata s-a conformat, a păstrat uniforma şi solda şi a renunţat la pământ.

Acum stând cu ceilalţi gospodari la lumina lămpii şi mâncând miez de nuca cu sare, doar să aibă gura plină şi bând vinul din moşoiace, fără să ciocnească, ca la o pomană, bunicul le zise părerea lui.

-         N-aş intra în colhoz nici să mă tai, am facut pământul asta pe care îl am cu palmele mele şi din munca mea, da’ nu cred că scăpăm! O să ne dea copiii afară din şcoală care avem, cum i-au dat pe cei ai chiaburilor din Pechea sau din Băleni şi-o să rămână copiii neştiutori de carte şi slugi la alţii. Cu ruşii în ţară n-avem nimic de făcut, o plecat şi regele, comuniştii îs peste tot nu cred că scăpăm fară colhoz.

-         Da’ n-auzi mata moş Aurel că la Pechea li-o luat şi caii şi căruţele şi boii şi vacile la colhoz li-o lasat numai găinili! Da’ ci să facă omu’ fară vacă sau fară capră dacă are copchii de crescut? Li-o da masă ţâţâ cat li-o da, da’ pi urmă?

-         Da’ mie mi-o zis unul dintr-un sat cu colhoz ca le-o dus grâu cu tractoru’ acasă de la colhoz! Oare o fi adevarat? Întrebă moş Grigore poreclit „Chiorul” că avea un ochi scos de scijă de brand pe front.

-         Li-o fi dat! În unele părţi li-o dat, în altele li-o luat şi plug şi vite şi sapele din bătătură, zise bunicul.

-         Da’ eu mă-ntreb moş Aurel, dacă nu vreu să mă bag, ci poa’ să-mi facă? Întrebă moş Gheorghe. Copii la şcoală n-am, că unul îl am căzut la Cotul Donului şi altul în Tatra,’Mnezeu să-i ierte! Şi bătrânul lăcrimând vărsă din vinul din moşoaică pe podeaua bucătăriei.

-         Nu ştiu măi oameni buni, dar o să aflăm noi.

Au aflat în primavară când le-a venit sorocul să facă colhoz. I-au chemat pe toţi la primarie să se înscrie în gospodarie. Care n-a venit l-au adus cu forţa. Care a fugit l-au adus cu soldaţii şi cu miliţia. Care n-a semnat că nu ştia carte i-au lipit policarul pe cerere. Care n-a semnat deşi ştia carte i-au strâns activiştii mâna la uşa cancelariei de la şcoala pâna a cerut el să semneze să scape. Care n-a fost de găsit, sau s-a ţinut tare a primit o cotă de predat la stat care l-a îndoit. I s-a scris pe gard cu vopsea roşie „lipitoarea poporului”, „chiabur”, sau „asasinul clasei muncitoare”. Unii au fost arestaţi, fie ca lucraseră la boieri sau la chiaburi înainte, fie că vorbiseră de rău de ruşi sau pe Stalin. Unii au disparut de tot, umbla vorba prin sat c-au trecut Prutul la ruşi, era un fel de „misto” rural, nici dracu’ nu trecea râul spre răsărit măcar că de acolo ne „venea lumina”.

Cât despre bunicul şi întâlnirea de sfat de taină de la el de acasă s-a aflat la partid, că aşa e la sat, lume mică, vorbe multe şi acolo undeva unde se cloceau necazurile, cineva i-a deschis un dosar. Au început să se adune filele. Arestau pe unul din zonă şi-l întrebau la anchetă:

-         Dar despre fostul primar moş Aurel ce ştii să ne spui?

-         Nu ştiu nimic, ce să ştiu?

-         Aha banditule, va să zică ţii cu liberalii? Şi poc o palmă. Sau trosc un pumn. Sau buf un şut. Şi omul îşi amintea, sau inventa, că a zis aşa şi pe dincolo, că a făcut ce a făcut.

Când dosarul a avut deja câteva file bunicul a fost chemat pentru o problemă urgentă la Galaţi, dar când a ajuns în gară, l-au şi băgat cu forţa într-o maşină. O altă maşină a oprit cam la aceiaşi oră în faţa casei bunicilor şi din ea au coborât doi civili şi miliţianul din sat să facă percheziţie. Au ridicat din sertare diplomele de merit de agricultor pe care le avea, mai multe borderouri şi un volum gros legat în piele „La grande Encyclopedie Francaise” pe care bunicul îl împrumutase înainte de război de la Coana Virginica, boieroaica din sat, să studieze schiţa unei pompe de apă pentru grădina de zarzavat. Începuse dupa aia războiul şi boieroaica nu s-a mai întors de la Paris şi acum era „absenteistă”. Cartea a fost un motiv de acuzare pentru complicitate cu elemente burghezo-moşiereşti, care adaugate la exploatarea nemiloasă a grădinarilor din R.S.S.Moldovenească pe moşiile arendate de la boieroaică i-a adus bunicului 10 ani de puşcărie. A fost eliberat în 1963 şi după câteva luni a murit din cauza bolilor contractate în lagărele de muncă comuniste.

Doctorul Bărbulescu din Timişoara

În 1985 treceam în al treilea an de stagiatură dupa absolvirea facultăţii de medicină şi făceam stagiul la Spitalul nr. 3 de Boli Infecţioase Galaţi. Pe la sfârşitul lunii noiembrie rămăsesem doar doi stagiari, eu în anul 3 şi un coleg din anul 2, aşa că era multă muncă de făcut şi multe gărzi (neplătite) de efectuat şi aşteptam amândoi să apară noii absolvenţi să ne mai uşureze munca. Căci vorba zicalei medicale care circula pe atunci: „stagiarul îi temelia, specialiştii fudulia”, erau o groază de lucruri de făcut într-un spital care ne cădeau în sarcină: consultarea bolnavilor,  completarea foilor de observaţie, a biletelor de ieşire, a reţetelor etc. Şi fiind numai doi inşi ne era greu. Stagiarii care făcuseră deja 3 ani plecaseră deja la ţară, căci secundariatul (rezidenţiatul) era blocat de 2 ani şi teoretic după stagiu trebuia să te prezinţi în mediul rural, iar cei noi nu veniseră încă. În anul ăla însă s-a întâmplat ceva şi de la „Biroul 2” al C.C. al P.C.R. (Cabinetul tovarăşei Elena Ceauşescu din Comitetul Central al Partidului Comunist Român) s-a dat o dispoziţie să nu se mai permită detaşările medicilor absolvenţi dintr-un judeţ în altul şi stagiarii să fie dirijaţi în judeţele cu lipsă mare de medici la ţară, cum erau Tulcea şi judeţele din Moldova.

Aşa se face că atunci când într-un târziu au venit noii stagiari au venit într-un lot compact de absolvenţi de la Craiova şi de la Timişoara de aproape 40 de oameni. 

40 de oameni însemna 40 de familii despărţite de distanţe de sute de kilometri, sau târâte în celalalt capăt al ţării în necunoscut, numai cu valiza. Abia când au apărut noii colegi mi-am dat seama de ce se spunea că stagiatura fusese inventată pentru copiii unor nomenclaturişti din Bucureşti, ca să mai rămână prin capitală încă 3 ani după terminarea facultăţii.

Şi atunci ca şi acum sănătatea gălăţeană avea posibilităţi reduse de cazare pentru personalul care nu era din oraş, format din stagiari, specialişti, sau secundari (rezidenţi). O singură scară de bloc de 4 etaje cu doar câteva garsoniere era tot ce putea oferi statul drept cazare în acel moment, deja supraaglomerate cu oamenii care stăteau acolo din anii trecuţi. (Blocul „Sănătatea 60” a fost construit ulterior acestor evenimente).

Aşadar marea majoritate a noilor veniţi nu aveau unde să locuiască şi s-a recurs la diferite improvizaţii cum ar fi repartizarea stagiarilor în rezervele spitalelor mai ales la cel judeţean, sau în saloanele neutilizate din celelalte spitale. O mare parte din colegi au fost trimişi direct la ţară în urma unei şedinţe de repartizare furtunoase. Îmi amintesc de ea ca şi cum ar fi avut loc ieri. La prezidiu stăteau: doctorul Mocanu, directorul Direcţiei Sanitare, doctoriţa Renea, directoarea adjunctă şi doctorul cardiolog Pupăză, care era secretar de partid. Nea Milică Mocanu striga lista stagiarilor şi fiecare era pus să aleagă câte un sat din cele scrise cu creta pe tablă din sala de şedinte a Spitalului Judeţean. Când dădea de vreun nume de copil de ştab trecea mai departe şi nu-l striga. De fapt posturile de la ţară erau ocupate toate de medici care din diferite motive nu doreau să lucreze acolo şi se detaşau pe filiera P.C.R. (Pile-Cunoştinţe-Relaţii) în oraş, în locul lor fiind detaşaţi stagiarii. Deci tocmai motivele pentru care se iniţiase stagiatura, acelea de a te perfecţiona mai mult în spitale, înainte de a fi trimis în practica medicala din mediul rural, era ignorate.

Venise rândul unei colege stagiare din Craiova, o fata frumoasă cu părul lung până la brâu, din primul an de stagiu şi nea Milică întreba:

-         Zi-i domnişoară ce localitate alegi?

-         Nu ştiu tovarăşe director, nu prea cunosc judeţul...

-         Uite eu recomand Bălăşeşti, are un dispensar frumos, situat într-un conac înconjurat de brazi, cu un aer curat, ca de munte, când e senin se văd şi Carpaţii.. ai să te simţi ca la staţiune!

N-am putut să mă abţin şi-am cârcotit:

-         Da’ de ce nu-i spuneţi şi de apă şi că dacă viscoleşte nu mai iese de acolo până-n primăvară?

-         A, da şi apa e foarte bună ca de staţiune! a plusat directorul.

-         Da’ tre’ s-o cari de la făntână cu găleata! am plusat eu, aşa că nea Milică pe un ton mieros pe sub ochelari mi-a rânjit:

-         Mi se pare mie doctore sau vrei să faci iarna în locul ei la Bălăşesti? Acu’ te trimit!

-         Tov’ director eu am fost la ţară când eram în anul întâi....

-         Atunci ce mai cauţi aici? Du-te pe unde ai stagiul acuma şi lasă-ne!

Am plecat şi colega a ales comuna respectivă, fată singură într-un han de casă, într-un frig ca de biserică că nu erau lemne, cu vântul urlând noaptea printre brazii din jurul dispensarului neîncălzit şi fară curent electric, cu munţi de zăpadă viscoliţi dinspre dealurile Bârladului şi drumuri blocate cu luna.

La noi la Spitalul 3 căţiva stagiari au fost cazaţi în vestiarul medicilor stagiari din pavilionul B, un fost salon mai mititel, plin de vestiare din metal. S-au adus trei paturi şi trei medici au parcat acolo, că nu puteau dormi în stradă. Doi erau din Bucureşti, unul, Bărbulescu din Timişoara. Băteam în uşa dimineaţa când veneam la serviciu, să nu dăm peste vreunul în chiloţi. Aveau o masa pe care mâncau şi pe care î-şi fierbeau nechezolul într-un ibric cu un termoplonjon dimineaţa şi o lampă de gaz, pusă pe un dulap, pentru când se oprea lumina. Mâncau de prânz contra cost la spital, ce se gătea, spălau lenjeria la spălătoria spitalului şi făceau duş la centrala termică unde era mai tot timpul apă caldă.

Bucureştenii s-au învârtit până la urmă: unul s-a mutat la o gazdă cu o colegă, altul şi-a făcut rost de o „tuberculoză” şi a plecat să şi-o vindece în capitală, aşa că a rămas numai timişoreanul. Era o ideea mai în vârstă decâr generaţia sa şi avea şi un copil. Dorea cu nerăbdare să stea cu soţia şi cu copilul fie la Timişoara, fie la Galaţi, dar se pare ca nimeni nu-l lua în seamă. Memoriile, audienţele, scrisorile trimise conducerii de partid, toate intervenţiile nu dădeau niciun rezultat, aşa că dupa săptămâni de zile de dormit pe un pat de spital într-un vestiar, doctorul Bărbulescu din Timişoara a explodat: a luat un prosop, din acelea de spital, din pânza albă, neflauşat şi o cariocă neagră şi a scris pe el „sunt medic, nu am casă, vreau întregirea familiei” şi s-a postat cu el în faţa judeţenei de partid de pe strada Republicii, azi Domnească.

De cum a scos prosopul din buzunar în faţa sediului Comitetului Judeţean de Partid Galaţi, trecătorii au început să-l ocoleasca şi să treacă pe trotuarul de vizavi. Apoi cineva l-a anunţat pe miliţianul din gheretă, care citea „Viaţa Nouă”, că un tip protestează în faţa clădirii şi miliţianul speriat a sunat pe interior la secretariatul judeţenei. Prim secretar la Galaţi era Marin Enache om de bază de-a lui Constantin Dăscălescu, promovat de acesta ministru al industriei metalurgice. Marin Enache cât a fost prim secretar în judeţul Galaţi a făcut aproape în fiecare comună câte o brutărie, pentru ca ţăranii să nu mai cumpere pâine de la oraş. Majoritatea dintre ele funcţionează şi astăzi şi multe din ele sunt privatizate. 

Când Marin Enache a auzit de la secretară că afară în stradă este un protestatar a îngheţat. Astfel de manifestari se raportau lui Ceauşescu imediat pe linie de Securitate şi de obicei se terminau prost, cu destituiri şi bubuieli. A întrebat de ce protestează şi cum miliţianul nu ştia a cerut sa fie adus în cabinetul lui. Miliţianul l-a poftit în clădire pe Bărbulescu cu tot cu ştergarul scris cu negru şi cu litere de tipar. Apoi a sunat unde trebuia şi a raportat evenimentul. Maşinăria Securitaţii s-a pornit automat. În câteva ore aveau să ştie şi ce mâncase Nicu Bărbulescu la propriul botez.

Primul secretar trona în biroul din partea stângă a clădirii administrative gălăţene, construită după planurile arhitectului Mincu, aşa că doctorul Bărbulescu a fost introdus de miliţian pe uşa capitonată cu vinilin bej şi lăsat în capătul camerei. O masă lungă de şedinte ocupa una din laturi ale încăperii, iar pe cealălaltă se întindeau dulapuri cu uşi de sticlă pline cu operele Secretarului General, diplome, medalii şi diverse plachete. Peretele din faţă era lambrisat până-n tavan cu furnir şi acoperit cu tablourile oficiale ale lui Nicolae şi  Elena Ceauşescu încadrate de steagurile partidului şi cel al ţării. În faţa tablourilor pe un birou din lemn mare cam cât camera în care dormea doctorul la spital, acoperit cu catifea roşie, erau înşirate mai multe telefoane, iar în spatele biroului, îl aştepta privindu-l sever primul secretar. Nu ştim ce-au vorbit, Nicu Bărbulescu n-a povestit niciodata de asta în amănunt, ştiu doar din auzite că despre protestul lui s-a aflat până la Cabinetul 2, unde Elena Ceauşescu a dat dispoziţie:

- Să fie rezolvată problema cazării stagiarilor până la ora 14!

Când a ieşit din cabinetul primului secretar pe holul mare doctorul Bărbulescu a fost săltat de doi securişti, pus într-o maşina şi scos discret pe poarta din spate. Nu ne-a povestit niciodata unde a fost dus, ce a păţit, dacă a fost bruscat, lovit sau ameninţat. A apărut după trei zile tăcut, spunându-ne că i-au adus nevasta şi copilul de la Timişoara.

În dimineaţa protestului doctorului Bărbulescu, noi ceilalţi colegi ai lui stăteam la raportul de gardă şi urmăream nişte prezentări de cazuri clinice. Am văzut pe fereastră cum apar la poarta spitalului maşinile oficiale, Dacii de culoare neagră, cu trei antene şi cu numere mici, cum erau numerele oficiale: mai întâi maşina lui Nea Milica, 1-Gl-110, apoi cea a tovarăşei Simionică, vicepreşedinta Comitetului Judeţean de Partid, care răspundea de sănătate, 1-Gl-103 şi într-un târziu cea a primului secretar: 1-Gl-101. 

Am realizat cu toţii că se întâmplase ceva, mai ales că în loc să plecam pe secţii la bolnavi, prezentarea de caz s-a prelungit foarte mult, tocmai să fim ţinuţi pe loc. Toată ziua s-au perindat maşini oficiale prin curtea spitalului şi am aflat mai târziu de la o infirmieră că doi oameni de la securitate controlaseră şi vestiarul cu dulapuri unde ne dezbrăcam şi unde locuia Nicu Bărbulescu.

După un timp, dar în aceiaşi zi am fost chemat urgent la Direcţia sanitară. Nervoase şi agitate cele doua directoare adjuncte, doctoriţa Renea şi directoarea economică mi-au întins o hârtie:

-         Ai facut o cerere pentru locuinţă, uite repartiţia! Într-adevăr, făcusem în urmă cu doi ani, mai mult ca să intru pe lunga listă de aşteptare a locuinţelor aproape că uitasem de cerere. Dacă unui muncitor abia venit de la ţară i se repartiza aproape imediat locuinţă, cu medicii era mai greu, „cota” repartizată sanătăţii era mult mai mică şi prioritate aveau medicii din spitale.

-         Dar eu nu mai vreau apartament acum, m-am instalat la părinţi şi în plus soţia trebuie să nască în curând...în plus ştiţi nu prea am bani....

-         Ai facut cerere pentru locuinţă ai primit! I-a te rog repartiţia şi semneaza aici! Daca crezi că n-ai bani, uite aici tovaraşa directoare î-ţi poate da un ceareu... Nu-i aşa tovaraşa?

-         Sigur că da, mata ia repartiţia că mai vedem noi!

Aşa că deşi nu era momentul tocmai potrivit pentru mutat în casa nouă, că aşteptam al doilea copil al nostru şi aveam programate o groază de cheltuieli, am luat repartiţia. Direcţia Sanitară trebuia să raporteze până în prânz că a repartizat la toţi stagiarii care aveau cereri depuse, câte o locuinţă. A fost ales un bloc nou undeva în Ada Marinescu şi toţi stagiarii au fost repartizaţi acolo. Cum eu m-am cam codit şi am ajuns mai la urmă, au mai rămas doar două apartamente, unul în I.C. Frimu şi altul în Mazepa 2, aşa ca l-am luat pe cel din Cartier, unde locuiesc şi acum. Cum era cu trei camere, iar eu şi soţia nu eram decât doi doctori, am mai avut repartizat pe o camera pe cineva, pe care nu l-am vazut însă niciodată. Să-i dea Dumnezeu sănătate doctorului Bărbulescu, pe unde o fi pentru curajul pe care l-a avut. De pe urma protestului său zeci de medici din Galaţi au astăzi locuinţă. Atunci am înţeles şi că timişorenii au altfel de sânge în instalaţie decât cel pe care îl avem noi moldovenii.