Ambulanţa veselă şi tristă. Nea Marius.

Am crescut cu salvarea la poartă. Nu c-aş fi fost bolnav, Doamne fereşte, dar Staţia de Salvare şi Aviasan, căci aşa se chema Ambulanţa pe vremuri îşi avea sediul în mahalaua noastră, pe strada Tecuci, la câţiva paşi de casa copilăriei mele. Cum în curtea Salvării de pe strada Tecuci nu puteau intra decât câteva maşini, majoritatea ambulanţelor stăteau înşirate la noi pe stradă, la umbra arţarilor bătrâni, în aşteptarea solicitărilor venite de la oamenii bolnavi. Eu mai aveam încă un avantaj faţă de restul plodurilor de la mine din mahala: tata lucra ca oficiant sanitar pe salvare şi-i cunoşteam bine pe toţi şoferii şi pe toate cadrele medicale care lucrau în acest serviciu. În acea perioadă la Salvare lucrau aproape numai oameni care făcuseră vreo boroboaţă pe undeva prin alte activitati medicale şi care fuseseră exilaţi la acest serviciu greu şi foarte solicitant. Din aceste motive i se mai spunea în glumă “batalionul disciplinar”. Nu toţi oamenii de acolo făcuseră abateri profesionale.. Unii fuseseră închişi, cum era de exemplu tata, sau nenea Marius, un şofer care fusese ofiţer pe unul din submarinele româneşti, dar care fusese încarcerat mai mulţi ani la Aiud, la Gherla şi la Canal pentru o simplă glumă făcută pe seama calităţii unei sticlute de penicilină. Invitat de medicul militar al unităţii de marină unde lucra, după ce fusese vărsat de pe submarinul confiscat de Armata Roşie, la o cana de ceai la infirmeria unităţii, nea Marius făcuse o remarcă maliţioasă la adresa produselor ruseşti. Atunci când mutând nişte sticlute de penicilină dintr-o cutie medicul a scăpat una pe jos, nea Marius a ridicat sticluţa de pe jos întreagă şi uitându-se la ea a văzut pe etichetă că era produsă în Franţa. Pe vremea aceea noi nu făceam penicilină ci importam. Şi neştiind cu cine are de-a face, nea Marius întinde sticluţa doctorului militar şi râzând îi spune: “Se cunoaşte că e sticlă franţuzească, că dacă era rusească se spărgea de mozaic”. Atât. Nu “Jos Stalin!”, nu “Huo Gheorghiu Dej!”. Nu “Jos comunismul!” Nu “Sa vină americanii!”. Medicul militar l-a turnat la CI-stul unităţii (ofiţerul de contrainformaţii) şi i s-a deschis un dosar de supraveghere. Timp de un an şi jumătate a fost urmărit ca duşman al poporului sovietic, i s-a violat corespondenţa, i s-au împlântat în anturaj informatori şi provocatori şi au fost căutaţi oameni din echipajul submarinului pe care lucrase şi luptase, care să declare că nea Marius, pe când era ofiţer, scufundase alături de ceilalţi membri ai echipajului mai multe nave sovietice într-un chip mişelesc şi laş, ucigând cu sânge rece civili şi soldaţi ai Armatei Roşii. Apoi a urmat arestarea şi percheziţia la care i s-au găsit cărţi interzise datând din perioada burghezo-moşierească, ba chiar şi medalii primite de la autorităţile regale române pentru crimele făcute împotriva poporului sovietic frate şi prieten. A urmat Tribunalul militar, puşcăriile comuniste unde a stat ani buni şi apoi Canalul. De la Canal este mutat iarna într-un lagăr de deţinuţi politici din Delta Dunării, la Periprava, la tăiat de stuf şi profitând de un moment de neatenţie al gardienilor evadează prin stufărişuri şi dispare în Deltă. Trăieşte peste iarnă ascunzându-se în bordee mâncând numai papură, broaşte şi peşte sărat de prin colibele pescarilor, fără foc, fără haine în afară zeghei de puşcăriaş, vânat ca un animal de patrulele de miliţieni şi de pescarii lipoveni de dragul recompensei. Reuşeşte să supravieţuiască până în primăvară, doar cu ce-i dădea balta şi treptat începe să se deplaseze din mijlocul deltei către Tulcea, umblând numai noaptea şi ascunzându-se ziua. Cam pe vremea plugului iese din măruntaiele bălţii slab ca un ţâr şi cu o barbă ca de lipovean şi înţolit cu nişte haine furate de pe gardul unei gospodarii o apucă pe drumul Isaccei, cu gând să ajungă acasă la Galaţi. Pe tot câmpul de  lângă Somova nu este decât un tractor care ara pământul şi un altul care cară o remorcă plină cu maldare de stuf. Când tractorul trece pe lângă el din remorcă îi sar direct în cârcă mai mulţi miliţieni, care-l leagă cu o funie, apoi îl bat pe rând cu un capăt de odgon ud până obosesc, lăsându-l plin de sânge şi aproape mort, în noroiul drumului. Pentru evadare a mai primit un supliment de ani de puşcarie şi încă o bătaie soră cu moartea în carcera în care a fost pedepsit. A fost eliberat prin decret în 1964 odată cu majoritatea detinitilor politici. A ramas toată viaţă lui un om modest şi retras. Nea Marius vorbea rar cu colegii lui şoferi, care nu se prea îngrămădeau să-i fie prieteni datorită faptului ca era un fost “politic”, dar şi datorită faptului că nu punea gura pe băutură, ceea ce părea anormal pentru restul băieţilor care dădeau o fugă după ce luau salariul la “Bors”, sau la “Prutul”, două cârciume populare din mahala. Se împăca bine însă cu tata care fusese şi el închis mai mulţi ani în temniţele comuniste şi cu toate colegele noastre pentru ca era singurul şofer care le vorbea politicos şi le însoţea prin noroaiele de pe uliţele satelor sau prin cotloanele întunecate ale mahalaleor din oraş, ajutandu-le sa-şi care geanta, sau targa .

Eu l-am cunoscut bine în perioada când am lucrat după armată ca asistent medical la Staţia de Salvare, înainte de a intra la facultate şi am făcut multe drumuri lungi cu el în judeţ. El mi-a atras atenţia că în colectivul ăla mic, era cineva care turna la Securitate, fusese turnat inclusiv tata, că asculta la aparatul de radio din staţie postul Europa Liberă. În drumurile noastre după cazuri în toate părţile judeţului nea Marius mi-a povestit pe larg prin ce trecuse şi câte suferise. S-a prăpădit la puţin timp după Revoluţie şi n-a apucat măcar să se bucure de avantajele pe care i le conferea statutul de fost deţinut politic. Am să ţin minte cât o trăi privirea lui albastră de culoarea unei mări sudice în care nu apucase să ajungă niciodată cu submarinul lui, glasul liniştit şi calm şi gestul cu care îşi ascundea mereu cărţile din care citea, sub pătura aşternută  pe capacul motorului din ambulanţa care strălucea mereu de curăţenie, când ne întorceam de la caz.

- De ce ascunzi cartea nea Marius, ţi-e ruşine că citeşti?

- Nu domnu’ Emil vreau s-o protejez. Când las maşina în staţie, cineva foarte curios, o deschide pe furiş să vadă ce mai citesc, dacă nu citesc ceva subversiv, probabil să raporteze la Securitate. Din păcate este cineva care nu se spală pe mâini şi-mi pătează cartea cu labele murdare de  ulei de motor. Ori cărţile sunt cea mai mare bucurie a mea, dacă n-a vrut Dumnezeu să-mi de-a copii. Adică Dumnezeu o fi vrut el, dar n-au fost de acord anchetatorii comunişti. Când m-au arestat m-au bătut cu creionul şi cred că de aia n-am mai putut avea copii cu soţia mea.

 - Cum adică să te bată cu creionul?

 - Simplu. Te culcau pe o masă şi îţi legau mâinile şi gleznele de picioarele mesei cu frânghia. Apoi îţi dădeau pantalonii jos şi cu o sfoară petrecută peste testicole ţi le ridicau în sus între fesele desfăcute şi te loveau peste testicule cu un creion. Durerea era atât de insuportabilă ca leşinai, dar ei nu erau mulţumiţi dacă nu le dădeai nume, adrese, sau dacă nu declarai ce ţi se dicta şi te loveau din nou. După aia îţi eliberau mână dreaptă să semnezi declaraţiile scrise de ei şi dacă refuzai te pocneau din nou cu creionul. Preferai să te bată cu vâna de bou, sau cu funia udă decât să te bată cu un creion.

Sceneta scolara de 8 Mai

Ieri am oprit la o trecere de pietoni să dau prioritate unui grup înfrigurat de trecători ce traversau grăbiţi spre piaţă. O siluetă mi-a atras imediat atenţia, cea a unui avocat de la noi din târg, cu care am fost coleg în şcoala generală. Mă rog, am fost coleg e un fel de a spune, era cu 3-4 ani mai mare decât mine. L-am ţinut minte o data pentru că era cel mai frumos băiat de la noi din şcoală şi toate fetele erau îndrăgostite lulea după el şi suspinau când îl vedeau, spre disperarea noastră a băieţilor mai mici, nu la fel de bine înzestraţi fizic ca idolul elevelor şi apoi pentru că juca de fiecare data de ziua de 8 Mai rolul activistului de partid din ilegalitate torturat şi înlănţuit de agenţii de Siguranţă. A jucat acest rol şi în ziua când am fost făcut eu pionier şi de aceea îl ţin minte bine. Pentru cei mai tineri, sau care nu-şi aduc aminte, în ziua de 8 Mai se sărbătorea cu mare fast înfiinţarea Partidului Comunist Român. Exagerarea acestei zile în care la Bucureşti, Congresul   Partidului Socialist din România  hotărăşte transformarea în Partidul Comunist din România şi aderarea la Internaţionala a III-a Comunistă, mai cunoscută sub denumirea de Comintern, a fost făcută în scopul de a eclipsa ziua de 9 Mai în care se sărbătorea Ziua proclamării Independenţei faţă de Turcia (1877) şi victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial (1945), dar mai ales ziua de 10 Mai care a fost zi naţională pentru România între 1866 şi 1947. (Să ne amintim că regele Carol I al României depune jurământul în faţa Parlamentului României la 10 mai 1866.)  
 Ca toate sărbătorile comuniste ziua de 8 Mai era un prilej de ridicare în slăvi a familiei Ceauşescu şi a partidului conducător şi toată ziua radioul şi televiziunea naţională transmitea numai muzică patriotică şi recitaluri de versuri citite cu patos de actori importanţi ai momentului. Să vedem un exemplu, o poezie de Alexandru Andriţoiu intitulată chiar “8 mai 1921”: 

A luminat partidul ca un soare
Urcat pe cer de clasa muncitoare
Când a luat fiintă-atunci, în Bucureşti
Într-o odaie cu pereţi modeşti
Şi când sub steagul său învăpăiat
Porneau cei mulţi la luptă, ne-înfricat
Odaia mică, poate, la fereastră
Avea petunii sau muşcate-n glastră
Ş-avea o singură podoabă mare:
Drapelul roşu-al clasei muncitoare,
Drapelul sfânt al clasei muncitoare
Iar veacul gol, întunecat şi trist,
L-a luminat Partidul Comunist
Şi-n mii de oameni s-a făcut lumină:
Ei ţara şi-o visau ca pe-o grădină.
Mai marii ţării au şi dat alarma
Şi-şi încărcară, crunţi, cu gloanţe arma
Dar era prea târziu! Pornea de-acum
Istoria pe comunistul drum
Pe cel mai drept, mai clar, mai falnic drum.

Dar pe vremea când am fost făcut eu pionier cultul personalităţii lui Ceauşescu fierbea, dar nu dăduse încă în clocot pe dinafară oalei în care se gătea propagandă comunistă. Aşa că la vârsta pe care o aveam 9-10 ani, am fost foarte impresionat de colegul meu dintr-o clasă mai mare care juca rolul ilegalistului în holul răposatei Şcoli Generale 14 din Galaţi. Nu ştiu cine regiza sceneta,  dar era totdeauna foarte impresionantă. Se stingea lumina pe hol şi în semiobscuritate se aducea catedra de la noi din clasă pe post de birou şi scaunul învăţătorului pe care se trântea un elev corpolent din ultimul an, pe care toată lumea îl poreclea "Grasu", care juca rolul anchetatorului de la Siguranţă. Se aprindea şi o lampă  de citit, din alea cu abajur de tablă, care lumina culoarul către cancelarie cu o dâra firavă de lumina crepusculară. Apoi printr-o bufnitură de uşă din cancelarie îşi făcea apariţia Ilegalistul, legat cu lanţuri la picioare şi la mâini, desculţ pe mozaicul încă rece al holului şcolii, îmbrăcat într-o haină de puşcăriaş şi machiat cu cearcăne şi vânătăi pe la ochi şi sânge deasupra buzei superioare. Era împins brutal de un alt coleg de la el din clasă, înarmat cu un baston de miliţian, care purta uniformă de şcolar căreia i se cususeră epoleţi pe care stătea agăţate gradaţii din poleială cu care fusese învelită probabil ciocolată şi un şnur auriu care-i traversă pieptul şi care semăna izbitor cu cel care ţinea adunată draperia din sufrageria lui tante Stela, sora bunicii mele după mamă, care nu suporta lumina si statea cu draperiile trase toata ziua ca Miss Havisham din “Marile sperante” si cam din aceleasi motive.  Dar cel mai mult şi mai mult ca să facă banalul costum de uniformă cât mai puţin asemănător cu ce era de fapt, era o banderola pe mâneca stânga a hainei, asemănătoare cu cea a elevului de serviciu, dar care avea desenată pe fondul alb al pânzei o cruce neagră îmbârligata, o zvastică, pe care o cunoşteam prea bine cu toţii din filmele ruseşti de război de care am avut parte din belşug în cinematografele copilăriei mele. Mai mult ca orice, semnul de pe banderola era cel care transa eroii scenetei în buni şi răi şi până n-am crescut destul că să citesc mai mult şi să înţeleg ce era Siguranţă Statului pentru România, asocierea mentală dintre cuvântul siguranţă şi zvastică a fost mereu inevitabilă.  
 Şi deci împins cu brutalitate de cel ce semăna mai mult cu un gradat din Wehrmarcht decât cu ce se dorea a fi, (probabil un jandarm), spre conul de lumina emanat de lampa de birou, ilegalistul era luat în primire de Grasu' tolănit pe scaunul de la catedra devenită pentru câteva minute birou de anchetator, căruia nu i se vedea faţa ascunsă în penumbră şi care urla la el:  
 -Spune banditule! Cine-s tovarăşii tăi?  
 -Nu spun nimic! rostea ilegalistul pe un ton ferm privind in sus spre tablourile cu membrii CC ai PCR atarnati de peretele holului principal al şcolii.  
 -Spune banditule, unde ai tipărit manifestele?  
 -Nu spun nimic unelte ale fasciştilor şi exploatatorilor ce sunteţi! Şi când spunea "fasciştilor" în dâra de lumina aţintita spre faţă lui ca un proiector de puşcarie, se vedeau stropi de salivă ţâşnind în aer că o împuşcătură, mă rog, o împuşcătură de aia din joacă când faci "pif-paf-puf" din gură, imitând zgomotul unei arme în clasicul joc de-a "hoţii şi vardiştii".  

Şi sceneta se termina cu Grasu' şi Fascistu' care ieşeau afară prin aleea de lumină a lămpii de birou, cărând la pumni în spatele bietului ilegalist care-şi zornăia sinistru lanţurile că o fantomă dintr-un conac scoţian prinsă la borcanul cu jam, urlând într-una:  
 -Trăiască Partidul Comunist Român!  Şi asupritorii lui urlau şi ei:  
 -La Doftana cu voi bandiţilor!  Şi asupritul iar striga:  
 -Trăiască Internaţională!  Şi la acest semnal elevii din clasele mai mari începeau că cânte:"Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii/ Voi osândiţi la foame sus!" etc. la început şoptit, de încă se mai auzeau strigătele agentului de siguranţă şi ale ilegalistului din cancelarie, apoi din ce în ce mai tare, ca un val de tsunami care umplea holul şi apoi toată şcoala şi curtea din jurul ei cu glasurile cristaline ale copiilor care cântau:  
 "Hai la luptă cea mare  
 Rob cu rob să ne unim
 Internaţionala  
 Prin noi s-a făurim"
 
 În intervalul asta se aprindea treptat lumina şi doar în pauzele mici dintre strofe se mai auzeau din cancelarie bufnituri şi strigăte generate de ilegalistul care le dădea înapoi câţiva ghionti la ceilalţi artişti ("băi tâmpiţilor de ce-aţi aşa de tare cu pumnii în Paştele mamii voastre de idioţi?"). Şi invariabil tovarăşa învăţătoare care pusese probabil în scenă prima oară scenetă şi care era secretara de partid a şcolii primea felicitări şi flori, de multă vreme am rămas cu ideea că ziua Partidului era cumva şi ziua ei. 

Uciderea pruncilor

          La sfârşitul anului trecut au apărut în presă semnale că finanţarea Programului Naţional HIV-SIDA este deficitara şi că banii şi aceia puţini, ajung cu mare greutate la furnizorii de medicamente antiretrovirale. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii pasează motanul de la una la altul, dar mai bine de 1000 de pacienţi infectaţi cu virusul imunodeficienţei umane, din 10 judeţe au rămas fără tratament.

          Cum despre modul cum s-au infectat în perioada comunisnului aceşti pacienţi HIV- SIDA nu se spune niciodată adevărul şi niciodata vinovaţii nu au fost arătaţi cu degetul, ci dimpotrivă mizeria a fost vârâtă sub covorul roşu, iar peste această dramă a mii de familii de români, s-a instalat omerta, este cazul să ne reamintim, pentru că cei care uită, riscă să repete greşelile trecutului.

           La finele anului 2009 în România trăiau 10.041 pacienţi infectaţi cu HIV, iar 5561 muriseră deja din cauza acestei infecţii, în timp ce 560 dispăruseră din evidenţele serviciilor de sănătate publică. Mai bine de 7000 de oameni infectaţi aparţin grupei de vârstă peste 14 ani, piramida vârstelor celor infectaţi arătând o afectare de zece ori mai mare a celor care aveau (în 2009) 19-20 de ani şi de cinci ori mai mare a celor care aveau 17-18 ani! Cine i-a îmbolnăvit pe aceşti copii? Analiza foarte exactă a modului de contractare a infecţiei HIV, în perioada 1985-2009, efectuată în urma anchetelor epidemiologice, publicată în Raportul pe 2009 a Comisiei HIV-SIDA arată astfel:

      383 s-au îmbolnăvit prin transmitere verticală, de la mame infectate, (mame care erau copii acum 20 de ani)

      1694 s-au îmbolnăvit consecutiv administrării de sânge şi derivate de sânge în unităţi sanitare în perioada copilăriei

      5028 s-au îmbolnăvit că urmare a unor infecţii nozocomiale contractate în unităţi sanitare în perioada copilăriei

      687 s-au infectat printr-un mod necunoscut, sau neidentificat în cadrul anchetelor epidemiologice.

          Cui se datorează acest masacru al inocenţilor, care continuă şi în ziua de astăzi? (Numai în anul 2009 au murit de acesta infecţie 113 persoane, majoritatea tinere). 

 Dacă adulţii la data infectării, puteau recunoaşte, printre cauze favorizante, comportamentul hetero sau homosexual, (mai rar la noi utilizarea de droguri intravenoase înainte de 1990), copiii au fost infectaţi în unităţi sanitare, datorită sărăciei în care se zbăteau spitalele, policlinicile şi dispensarele, prin ignorarea normelor sanitare şi a celor de bun simţ. 

Copiii făcuţi pe bandă rulantă la comanda aberantă a dictaturii comuniste, din mame subnutrite de „alimentaţia ştiinţifica a profesorului dr. Iulian Mincu (medicul personal al lui Ceauşescu) şi sleite de muncă pe câmpurile agriculturii socialiste, sau în fabricile şi uzinele societăţii "multilateral dezvoltate", se năştea subponderali şi luau din maternitate calea secţiilor de distrofici din spitalele  româneşti de pediatrie , unde doctori iresponsabili, le administrau în lipsa hranei specifice (lapte praf), microtransfuzii cu sânge, sau plasmă umană, pentru a-i aduce mai repede în parametrii optimi biologici (greutate, stare de nutriţie etc.), pentru că altfel „stricau” statisticile medicale comuniste. 

          În sintagmele "nozocomial" şi "necunoscut" se includ şi situaţiile în care, deşi se administrau mici doze de plasmă, sau de sânge copilului, acestea nu erau trecute în foaie de observaţie. Cât despre transmiterea prin ace de seringă infectate, îmi aduc aminte că fiind medic rezident în epidemiologie în 1989 la Bucureşti, găseam în dispensarele arondate Sanepidului din sectorul unde fusesem repartizat, fierbătoare conţinând 6-7 cutii cu seringi pentru tuberculină şi 70-80 de ace pentru IDR (intradermo-reacţie), practic cu o seringă se făceau 10 testări. Probabil acelaşi lucru se făcea şi în alte unităţi sanitare, de cele mai multe ori, posibil, că nici măcar nu se schimba acul. Din nefericire, cei puşi şi plătiţi să suprevegheze condiţiile din unităţile sanitare închideau ochii la toate nereguile întâlnite şi preferau să caute praful de pe dulapuri în loc să numere găurile de pe fesele bolnavilor şi acele folosite. 

          În judeţul nostru există o tovarăşa de la partid, vicepreşedintă pe judeţ cu problemele sociale, care îngrozise toată suflarea medicală prin controalele ei, la care umili şi servili, autorităţile de sănătate publică locale de atunci, participau pasiv, fără să o irite cumva pe "tovarăşa", în speranţa că-şi vor putea păstra cât mai mult privilegiile. Curtată şi adulată de nomenclatura medicală, tovarăşa se îmbăţoşa tare prin şedinţele cu medicii, dacă afla că nu s-a realizat planul la gravide şi la naşteri, dacă mortalitatea infantilă era crescută, sau dacă numărul concediilor medicale eliberate într-un teritoriu era prea mare.

          Dar nimeni nu îndrăznea să-i spună că în spitale este frig, că nu curge apă caldă, iar cea rece se oprea mai frecvent chiar decât se oprea şi curentul electric, că nu sunt bani de mâncare şi de medicamente. Îndrăznea cineva să-i spună că din lipsa de curent nu se sterilizau instrumentele? Sau că din lipsă de mănuşi, la ginecologie se consulta cu mână goală? Sau că medicii "patrioţi" care făceau în spitale chiuretaje (pe bani frumoşi), "rezolvau" 4-5 gravide cu 2 truse?

          Din păcate batistă pe ţambal se pune şi acum, la 20 de ani de la prăbuşirea comunismului. Morţii de SIDA pot umple cu uşurinţă un cimitir mare în România. Cei responsabili de infectarea lor sunt bine mersi, unii atât de mersi că au avansat şi sunt acum directori de spitale, sau predau la facultăţi de medicină pe post de profesori universitari. Dincolo de porţile cimitirelor chipurile copiilor chinuiţi o viaţă întreagă prin spitale nu se pot uita. Li s-a interzit tot: să se joace când erau mici, să înveţe când au mai crescut, să iubească când s-au maturizat, să aibă urmaşi când se căsătoresc discret între ei. Li s-a interzis să trăiască, lor le este permis doar să moară, dar să o facă discret, ce naiba, să nu strice bucuria altora de a trăi bine.

Noi şi nemţii. Două drumuri.

Prima oară când am văzut soia a fost atunci când am mers în practica agricolă cu şcoala, în clasă a-IX-a.  
După aia, la mai mulţi ani distanţă, am văzut frecvent soia în preparatele de carne care se găseau la Alimentară: ceva galben-verzui, ca o pastă, că apărea câte o data între straturile neomogenizate suficient de parizer sau de salam pe care le cumpăram de la cotă. Regimul Ceauşescu ne alimenta raţional: soia în loc de carne, margarină în loc de unt, nechezol în loc de cafea, chimicale în loc de vitamine.
   Din multe puncte de vedere situaţia din ultimii ani din România semăna cu cea a Germaniei naziste de pe vremea lui Hitler, ţara în care se inventaseră margarina, soia, chiar şi nechezolul. La fel ca nemţii şi noi aveam partid unic, chiar dacă al nostru era comunist şi al lor nazist. Ei aveau Furher şi noi Conducător Iubit, nemţii Geheime Staatpolizei (Gestapo) şi noi Securitatea Statului, ei Hitler-Jungend şi noi Uniunea Tineretului Comunist, ei Deutsches Jungvolk şi noi Şoimii patriei, ei parade militare fastuoase cu mitinguri cu zvastică şi retragere cu torţe, noi mari adunări populare cu secera şi ciocanul si Cântarea României. Si ei şi noi cultul personalităţii dus la paroxism şi planuri cincinale. 
  Totuşi dictatura fascistă din perioada lui Hitler se deosebea prin câteva lucruri de cea din perioada lui Ceauşescu. 
Nicolae n-a exterminat evreii ca Adolf, ci i-a vândut pe dolari buni, ca pe animale. 
Germania a fost demolată de bombardamentele aliaţilor, România de ambiţiile megalomane ale lui Nea Nicu. 
Hitler a construit autostrăzi. Ceauşescu Casa Poporului. 
Hitler şi-a trimis adversarii politici în lagăre de concentrare, Ceauşescu în lagăre de muncă forţată şi în spitale de psihiatrie. Oricât s-ar screme nemţii, poetul curţii lui Ceauşescu, Adrian Păunescu a fost mai activ decât Eberhard Wolfgang , Rudolf Binding, Josef Magnus Wehner, Edwin Erich Dwinger şi Kurt Eggers la un loc, în materie de pupat mâna şi fundul Conducatorului. Vă amintiţi poezioara:   
 "N-are c..(şezut) şi n-are ...(testicole)  
 Ceauşescu Nicolae,  
 Cât să-l pupe într-un an  
 Păunescu Adrian".   
Goebbels a fost mic copil pe lângă Dumitru Popescu zis "Dumnezeu", taticul cultului personalităţii lui Nea Nicu. Ce l-aţi auzit pe Hitler citind discursuri despre germani şi celţi, ca pe Ceauşescu despre daci si traci? Nea Nicu a ajuns peste noapte urmaşul lui Burebista, al lui Traian şi Decebal? L-aţi auzit pe Hitler să schimbe numele lui Wilhelm I supranumit "cel Mare" în "cel Bătrân", cum a păţit răposatul voievod Mircea, botezat din pix, de fiul lui Andruta din Scornicesti "cel Mare" în loc de "cel Bătrân"?  
Puteţi băga mână în foc că Germania nazistă a avut cadre aşa capabile sa bage spaima in burghezie ca Ana Pauker si Vasile Luca: 
 "Ana, Luca şi cu Dej 
 Bagă spaimă în burgheji"
 Sau oameni ca renumitul Romulus Zaroni, ţăranul numit ministru al agriculturii de Petru Groza? Va amintiţi din poezioară:   
"Caligula imperator 
 Şi-a făcut din cal senator 
 Groza, mai sinistru 
 Şi-a făcut din bou ministru”
   Sau au avut nemţii personalităţi ca Ion Dincă zis "Teleagă" ("te leagă", cel care ameninţa cu puşcăria pe toţi activiştii care nu-i executau ordinele), Tudorica Postelnicu şef al Direcţiei Securităţii Statului care a condus represiunea din decembrie 1989 împotriva manifestanţilor, rămas celebru prin expresiile:"Tocmai se întunericise" şi "Stimată instanţă am fost un dobitoc!", Nicolae Doicaru fostul comandant al DIE (cel mort în 1991 împuşcat din "greşeală" cu un glonte, la o partidă de vânătoare la care se foloseau numai arme încărcate cu alice). 
Cum am da-o, Eva Braun nu i-a fost decât metresă lui Adolf Hitler, n-a făcut-o nici "savant de renume mondială", nici membru în Biroul Permanent al CC al PCR, nici doctor honoris causa, nici academician şi nici "Prim vice prim ministru" (!!??). Noi da! Şi le-am avut în plus şi pe tovarăşele Ghizela Vass, Maria Ghitulica zisă şi "Lenuţa de la Ieşi", Lina Ciobanu, v-a amintiţi tovarăşa aceea care purta un coc complicat, care din ţesătoare a ajuns Ministrul Industriei Uşoare, cea care a făcut Şcoală Superioară de partid "Ştefan Gheorghiu" şi a absolvit Facultatea de Economie Generală, Institutul de Studii Economice Bucureşti, deşi avea numai 7 clase. Linei i se atribuie expresia de la o şedinţa CC a PCR: 
"La ce ne trebuie tovarăşi să învăţam copiii limba engleză în şcoală? eu n-am învăţat engleză şi am ajuns ministru!".

Amintiri din copilarie

Cea mai veche amintire a mea, pe care o am din copilărie, este cea a zăpezilor uriaşe din 1954, când nivelul troienelor de pe strada unde mă născusem era la nivelul gardurilor şi puteam păşi peste gardul de lemn al curţii în stradă, unde zăpada era la fel de uriaşa. Tata săpase pe lângă casă şi de la casă la poartă un fel de tunel, de fapt un şanţ adanc, ca un canion printre gheţuri, care nu ducea nicăieri, se înfunda in zapada mare, se termina în deget de mănuşa în strada Traian, unde nimeni nu dăduse zăpadă de pe stradă.  
 Apoi în vara următoare, bunicul Aurel mi-a adus de la Tuşnad o pălărioară frumoasă, dintr-un material catifelat de culoare maro, cu franjuri verzi şi roşii şi tiv alb, (nu ştiam eu atunci că alea erau "piros-feher- zold ez a magyar fold"), pe care în obrăznicia mea de copil zbânţuit am şi murdărit-o imediat şi fără să mă gândesc prea mult, că nici nu aveam cu ce la vârsta aia, am băgat-o într-o găleată cu apă de ploaie strânsă de mama pentru spălat. Când peste câteva ore adulţii în jurul cărora mă învârteam că un satelit au văzut isprava s-au crucit: în găleata care dădea afară o zeamă roşiatică-maronie stătea umflată ca o broască uriaşă, o monstruozitate care nu putea fi identificată cu nimic din animalele, sau lucrurile uzuale din universul cunoscut. Pălăriuţa fiind din iască uscată se umflase în apă însutindu-şi volumul şi expulzând apa din găleată.  Din iarna următoare am rămas cu amintirea cea mai traumatizantă. Noaptea, oameni străini înbracati în haine de piele negre şi lucioase, profilaţi pe sub geamul camerei mele pe fondul alb de zăpadă, pe care becul de afară o făcea şi mai strălucitoare au venit şi l-au arestat pe tata. Dormeam încă într-un pătuţ mic, la picioarele părinţilor şi zarva din casă, plânsetele mamei, expresia confuză şi speriată a tatii, n-am să le uit niciodată. Aşa cum n-am să uit nici percheziţia făcută de oamenii străini, care au întors casa cu fundul în sus. Mă rog. nu toată casa, ci cele două camere pe care le mai aveam, ca în restul de două statul comunist ne băgase cu de-a sila prin "repartiţie" o familie cu mai multi copii. După ce au vânzolit peste tot, unul din oamenii străini, care purtaseră tot timpul pălăriile pe cap s-a apropiat de pătuţ meu şi i-a cerut răstit mamei să mă scoată de acolo. M-am lipit înfrigurat de corpul mamei şi lacrimile ei fierbinţi care curgeau în râuri pe obraji s-au amestecat cu ale mele. Cu gesturi largi individul, care acum când îmi amintesc îmi dau seama că le învăţase din filmele americane cu gansteri cu Humphrey Bogard, mi-a răscolit pătuţul şi mi-a pipăit tivurile de la plăpumioară şi de la perniţă, apoi cu brutalitate mi-a înşfăcat ursuleţul din pluş cu care dormeam şi a început să tragă de el. Atunci am explodat. Am început să urlu din răsputeri "plecaţi de aici!", "răilor!", "vreau la tata!" aşa că de sub borul pălăriei trasă pe ochi, privirea care până atunci fusese ca de oţel a securistului s-a schimbat şi ca să-mi închidă gura mi-a întins ursuletul pe care l-am strâns la piept, umplându l si udându-l de lacrimile mele şi ale mamei.
 Pe tata nu l-am văzut decât vara următoare când fiind adus la Galaţi de la Aiud, cu puţin timp înainte de a fi judecat, am primit permisiunea să mergem să-l vedem la vorbitor la puşcarie. Ţin minte gratiile de fier groase şi cele două rânduri de plasă care ne separau pe noi de tata şi mirosul greţos al ţigărilor fumate de miliţianul care-l păzea pe tata şi care se împrăştia prin toată încăperea odată cu rotocoalele de fum pe care acesta le trimitea cu precizie spre noi. Tata era mult schimbat, slab şi palid şi avea o vânataie sub un ochi şi era îmbrăcat într-o pijama caraghiasă cu dungi, iar pe haină avea scrise nişte litere mari cu vopsea neagră, pe care le ştiam din abecedarul lui Mihai, vecinul meu mai mare: DP. 
N-am putut rezista prea mult să nu plâng şi am întors capul spre uşă, să nu-mi vadă tata lacrimile, dar m-a văzut şi m-a întrebat de ce plâng şi-am minţit că-mi bate soarele în ochi.   
 Pe urmă nu l-am mai văzut. Mă târa mama după ea pe la Bucureşti unde dormeam pe la diverse rude şi mergeam la diferite instituţii cu memorii pe care le scria avocatul şi cred, deşi n-am întrebat-o niciodată pe mama, că mă purta cu ea de mână şi ca să impresioneze personajele importante la care intra în audienţă, căci toate audienţele se terminau la fel, cu mama si cu mine plângand. Din spatele birourilor înalte oamenii ăia se uitau la noi urât si uneori ţipau la mama.  
 Pe urmă l-am uitat de tata. Nu eram singurul copil care n-avea tată acasă. Un alt prieten de joacă mai mare îşi pierduse tatăl în război. Tatăl lui Vatea, cel mai bun prieten al meu, era undeva la o puşcarie care se chema Canal. Al lui Tepera era la Poarta Albă. Şi tot aşa. Eram invidioşi pe Rică care avea tată, chiar dacă nu era un tată întreg că-i lipsea un picior din război, dar era totuşi trei sferturi de tată, pe când noi n-aveam de loc. Eram invidioşi şi pe Andi care avea tată care lucra la autobază şi când venea cu autobuzul acasă îl lua pe Andi şi făcea o tură cu el în mahala, aşezat lângă scaunul şoferului şi lângă steguleţele roşii şi tricolore care ornau autobuzul. Dar cel mai invidios eram pe Nelu, al cărui tată lucra pe basculantă şi claxona de la capătul străzii să-i pună nevastă-sa supa în farfurie. Pe urmă a rămas şi Nelu fără tată că s-au rupt frânele basculantei şi a intrat cu ea cu tot în Siret şi s-a înecat.
Când după mai mulţi ani tata a fost eliberat nu l-am mai cunoscut. Mă dăduse mama afară din casă-n curte, că era Săptămâna Mare şi ea freca podelele de scândură din bucătărie cu peria de paie şi toată casa era curata oglindă, cu duşumele albe şi miros de petrol de la gazul lampant cu care spălase sticla ferestrelor, pe care apoi le lustruise cu ziare.   
 Stăteam în curte şi mă jucam cu Nelu cu o basculantă din tablă, că atâta mai rămăsese de la tatăl său, o jucărie în miniatură a maşinii care-l omorâse, târând-o după noi prin colbul curţii pe drumuri desenate pe pământ cu un băţ si cu semafoare vfacute din pietricele colorate. Eram necajit, că Nelu care era mai mare ca mine, stabilise el regulile: el era şoferul şi eu excavatoristul. El trăgea după el basculanta de tablă plină cu pământ, huruind din gură ca o maşină greu încărcată, exact ca cele pe care le vedeam zilnic urcând din greu dealul străzii Movilei, iar eu trebuia să umplu cu pumnii făcuţi căuş, ca o cupă de excavator, basculanta de jucărie şi să pufăi ca un buldozer.  
 Joaca noastră a fost întreruptă de intrarea în curte a unui individ slab şi tras la faţă, pământiu, ca şi glodul de pe mâinile mele făcute cupă de excavator. Dar ce mă intriga cel mai mult la individul care-mi stricase joaca, era faptul că era înţolit cu nişte haine croite pentru unul mult mai mare decât el şi pe deasupra avea şi o pufoaică ţinută sub braţ, lucru neobişnuit pentru căldură de afară din ajunul Paştelui. Cum omul înainta spre casă, am sărit înaintea lui în casă şi am strigat-o pe mama. Stătea în genunchi aproape de uşă, cu fusta din stambă albă cu buline roşii pe care i-o lucrase tanti Saşa din materialul luat pe puncte în urma cu ani de zile, cu poalele suflecate  mai sus de genuchii roşii de la spălatul podelelor. Mama a ridicat privirea spre usă şi şi-a tras fusta jos peste genunchii chinuiţi şi a dat să se ridice cu ochii plini lacrimi, când am auzit-o strigând: Nicu!   
 Atunci am înţeles că omul acela prăpădit şi slab ca o scandură era tata, care scăpase din puşcarie cu "decret". Pe urmă ştiu precis că în ziua aceea când a venit tata, n-am mai mâncat urzici şi nici stevie culeasă din curte, cum făcusem toată primavara aia şi cu toate că eram  în postul Paştelui şi cu toate că mama ţinea la găinile din curte ca la ochii din cap, fiindca ne mai dădeau din când in când câte un ou, pe care-l mâncam duminica, a tăiat atunci o pasare, pe care am mâncat-o gătită rasol. 
Pe urmă am fost cu toţii la Sf. Haralambie de Înviere, iar în timp ce ne învârteam în jurul bisericii, eu eram cel mai bucuros dintre toţi copiii, ca aveam din nou tată, care acum mă păzea să nu-mi sufle pe drumul spre casă băieţii mai mari în lumănare si să-mi stingă flacara ei, cu care duceam de la biserică acasă lumină de la Dumnezeu.

Biblioteca din Alexandria.

Telefonul din cabinet sună prelung şi zgomotos. La capătul celălalt al firului centralista agitată îmi spune că una din femeile de la Gostat *a leşinat „la pui”, aşa că fără să stau pe gânduri înşfac geanta neagră care conţine trusa de prim ajutor şi împreuna cu asistenta coborâm scările dispensarului în fugă. Este încă iarnă, chiar dacă spre sfârşit, iar afară este frig, noroi şi ceaţă. Ne iese înainte maşina preşedintelui de la C.P.A.D.M.** din comună şi ne urcăm în ea. După putoarea degajată de gazele arse de motor, e clar că maşina merge cu orice altceva decât benzină, probabil un amestec de benzen şi gazolină.

Până la Gostat facem câteva minute şi intrăm văl vârtej în clădire să vedem ce se întâmplă cu femeia. Pe drum am evaluat câteva posibilităţi care puteau duce la leşin. Ori este gravidă, ori este gravidă şi a vrut să scape de sarcină, că se întâmplă frecvent ca femeile de la ţara să-şi întrerupă sarcina cu tot felul de metode primitive, ori este gravida şi a leşinat de foame. Sunt pe aproape, este gravida şi a leşinat nu de foame, ci de căldura sufocantă emanată de becurile atarnate de tavan şi de cele cateva mii de pui pe care-i îngrijeşte cu încă o colegă. 

După uşile masive de lemn cu straturi multiple de vopsea scorojită, sunt mai multe perdele de folie de plastic, ca cea folosita pentru solare de legume, iar în spatele lor într-un ocol mare mişună o mulţime de puişori de găina galbeni- aurii, ceva mai mărişori, poate de câteva săptămâni, din categoria celor aşa zis „zburaţi”. Becuri mari şi câteva radiatoare electrice improvizate din caramizi si spirale de nichelina, aşezate de-a lungul pereţilor, încălzesc excesiv aerul din încăpere, care miroase greu a găinaţ de pui şi a furaje fermentate. Căldură este înăbuşitoare, aerul profund viciat de miile de vieţuitoare, aşa că femeii de vreo 40 de ani i s-a făcut rău. Este conştientă, udă pe faţă şi pe părul parţial albit de sub broboadă, fiindcă o colegă mai în vârstă a stropit-o cu apa atunci când i s-a făcut rău. O scoate împreună cu asistenta afară la aer să-şi revină şi eu rămân singur împreună cu preşedintele de la C.P.A.D.M.

 - Frumoşi pui, zic eu ca să fac conversaţie.

 - Au două săptămâni, i-am luat de la Avicola de la Galaţi, îi ţin vreo două trei luni şi la primăvară îi vând în sat pe la oameni, dacă fac contract cu noi să ne predea ouă.

 - Altfel nu?

 - Ei nu! Vă dăm şi dumneavoastră acolo câţiva, da mai bine-i lăsaţi la cineva în sat să vi-i cresca până se fac găini, că puii ăştia de Avicola cresc mai greu, dacă-i creşti afară în curte şi nu în baterie şi nu le dai furajele concentrate pe care le primesc acolo. Au stomacul modificat şi nu mănâncă porumb ca găinile noastre, că nu-l digera, sunt obişnuite numai cu făină şi huruiala concentrata, da' dacă trec de primul an şi nu mor de boală, se fac nişte găini mamă, mamă!

Îmi alunecă ochii în sus dincolo de polietilena care curge în valuri de pe plafoane. Marginea de sus a polietilenei este bătută în cuie de ceva care pare o veche stucatură. Undeva într-un colţ mi se pare ca disting ceva ce la origine a fost un îngeraş.

- Da' ce-a fost aici? Biserică?

- Ce biserică dom’ doctor, aici a fost conacul boieresc al familiei Cantacuzino, pe urmă după ce i-au arestat pe ultimii boieri şi i-au dus la canal*** s-a făcut Gostat şi a fost Gostat până acum câţiva ani când s-a mutat la Puţichioaia****, după aia ne-a dat-o nouă clădirea, că nu mai e bună de nimic. Uitaţi-va ce sală de bal era aicea! Şi ce cercevele sunt la ferestre, mai ţin şi acu’ desi cred că au o sută de ani!

O luăm agale printre foliile de polietilenă ocolind grămezile de găinaţ încă neevacuate lipite de peretele unde fusese o data biblioteca. Ni se alătura şi femeia mai în vârstă. Cea tânără a plecat pe jos până la dispensar cu asistenta să-i facă un calciu. Astăzi nu mai lucrează. Preşedintele se scuză că are o urgenţă şi rămân singur cu femeia mai în vârstă care începe să povestească. Biblioteca avea zece mii de volume de cărţi rare inclusiv câteva zeci de manuscrise în toate limbile europene, multe din ele atât de rare că veneau învăţaţi de la Bucureşti să le citească. 

-  O dată a fost şi Iorga, ăla cu barbă di l-a puşcat legionarii. Erau uni' boieri care vineau cu airoplanul când eram io copilă, zbura pi diasupra casilor di băga în sperieti toţi cânii din sat şi noi fujeam tăţi copii pi Dealu’ Mic că ştiam că acolo coboara. Şi cucoana trimite şareta să-i i-a di’ la airoplan şi să-i aducă la conac şi era unu din ei, nu ştiu cum îl chiema, cari scotea pălăria şi saluta muierili pi uliţă, ca aşa era învăţat.

-   Da’ cine-a stat ultima oară aici?

-   Păi a fost boieru’ al bătrân cari o murit înainte di a mă naşti io şi cari-i îngropat în cavou la ţintirim. Şi ăsta o avut două feti, una măritată cu un boier di la Ieşi, di aldi Donici, alta măritată la Paris da’dispărţită, că omu’ ei n-o vrut să vii la noi la ţară în praf şi noroai.

-      Şi unde au dispărut?

-      Nu ştie baba dom’ doctor, poati la canal. Mi-o zis mama că l-o umflat pi Domnu’ Donici şi pi feti când o vinit comuniştii, da’ undi i-o dus nu ştiu. O murit toţi acu’ să tot hii vreo zăşi ani di când o murit Bălaşa, aia di la Paris, c-o îngropat-o aişi, c-o avut fimeia acti di la noi din sat pân-o murit, iar înainti di a vini mata la noi în sat o murit şi soră-sa Ilena5.

-  Şi cu ce-a fost în conac ce s-o întâmplat?

- Ci sî sî-ntampli dom’ doctor? Şi-o bătut lumea joc di casî! 

S-o furat, s-o distrus, s-o cărat cât s-o putut. Când o vinit activiştii şi i-o ridicat casa era plină cu di tăti, da’ acu’ nu mai îi nimic. O furat şi activiştii argintaraia şi farfuriili cî erau di alea vopsite pi dinafarî şi pi dinuntru, o furat şi ai noştri din sat. Mai esti la tov’ prim’ un dulap şi la tov’ preşedinti di colhoz câti şeva, da’ zîci lumia cari o fost la iel acasî cî ari şi acasă oloiuri din alea desenate.

- Ce are?

- Oloiuri di alea di pus pi pereţi, tablouri bre!

- Şi cărţile?

-  Apoi cu cărţili o fost mari badjocoreală. După ci i-o ridicat pi boieri, o intrat cari vrei şi cari nu vrei aişi. Unii şi-o tras cărţi să-şi facă ţigări din foili di carti cî era di vânzări la pravalii numai mahorcă şi cini avea ziar fuma, cini nu, bagă mahorcă în pănuşa di popuşoi şi fuma. Da’mulţi o luat cărţi şi li-o fumat. Rupea foia si rasucea tiutunul. Daca avia diseni pi ia n-o fuma ca iera ria di fumat. Alţi li-o tăiet scoarţili că ierau di pieli şi ş-o făcut opinci. O taiet cu cutitu’fotolili di pieli şi şi-o făcut cizmi la Bujoru’, iar din perdeli o făcut obieli di băgat în opinci. Da’ cele mai mulţi s-o stricat pi noroai.

-  Cum pe noroaie?

-  Păi după şi i-o ridicat pi boieri n-o mai dat nimeni zăpada dioparti şi di la drum până aişi iera noroi şi baltă şi când vinea di la regiuni activişti să ni facă gostat şi colhoz, punia di la drum şi până la treptili casii carţili sa poată treci pi eli ca pi pod să nu se ude tovarăşii.

Ies afară din conacul boierilor Cantacuzino transformat acum în hală de crescut pui pentru cooperaţia locală. N-ar trebui să mă mire nimic, am văzut când eram student castelul de la Brâncoveneşti transformat în spital pentru copii cu malformaţii şi encefalopatii şi când eram stagiar mănăstirea din Tudor Vladimirescu transformată în preventoriu pentru copii din familii de tuberculoşi. Conacul de aici n-a avut noroc să-l populeze oameni, este populat cu pui de găină.

 Afară pe treptele sparte din marmură albă de Carrara trag aerul proaspăt de ţara adânc în piept.

 -  Ierau mai multi înainti da’ io trebuit din piatra asta lu’ un tovaraş di la Galaţi şi i-o dat tov’ prim’. Nu i-o ajuns, da n-o luat di la cavou!

 -  De ce?

 -  Apoi dom’ doctor, li frică şi lor di moarti! Cum să iei di la morţi? Doamni fereşti!

 În primăvară am luat şi eu vreo zece pui de C.P.A.D.M. crescuţi boiereşte. N-au crescut de loc în primul an, mai să-ţi fie milă de ei cat erau de schilozi.  După aia, peste un an cădeau găinile crescute din ei de grele ce erau din picioare. A dat însă peste ele o boală şi au murit toate într-o săptămâna. Erau movile, movile la gunoi, de găini moarte în cartier. Cel puţin ale mele n-aveau imunitate.  Despre bibliotecă am aflat ca s-au salvat cam 1500 de volume la Biblioteca Municipală V.A. Urechia din Galaţi şi sunt în fondul de tezaur.

P.S. 

Gostat*, Gospodarie Agrocolă de Stat

C.P.A.D.M.**, Cooperativa de Producţie, Achiziţie şi Desfacere Mărfuri, singura intreprindere de comerţ existentă la sate in perioada comunistă.

Canal***, lagăre de munca forţată de la Canalul Dunare Marea Neagră din perioada stalinistă. Ultimii locuitori ai conacului, (Elena) au ajuns de fapt in domiciliu forţat la Pucioasa.

 Puţichioaia****, veche denumire a satului Viile, comuna Fărţăneşti.

1 Mai muncitoresc!

Am să va povestesc o întâmplare petrecută într-o zi de 1 Mai, la Galaţi pe când eram încă elev şi pionier. Era obligatoriu ca în acea zi de sărbătoare toţi copiii să meargă la defilare, aşa că treziţi cu cu noaptea în cap, îmbrăcaţi frumos cu pantaloni albastru-bleumarin de şcoală, călcaţi la dungă şi în cămaşa albă, indiferent dacă afară erau 20 sau 2 grade şi binenteles cu cravată roşie de pionier călcata şi apretata, ieşeam pe uşă casei fuga, fuga, să ne încolonam la şcoală pentru defilare. Rânduiţi pe clase, cu steaguri şi portrete ale înaintaşilor Marx-Engels-Lenin şi ale conducerii comuniste române, cu flori din gradina de acasă şi baloane colorate, (pe care le spărgeam cu dibacie înainte de a defila cu "calibre" trase din praştii), o porneam pe jos, cântând cât ne ţinea gura:

 Vine iarăşi primăvara

 Peste câmpuri, peste plai

 Veselia umple ţara

 C-a venit Întâi de Mai              La la la la la la la !

 Muncitorii au pornit

 Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!

 Şi ei azi sărbătoresc

 Unu Mai muncitoresc.          La la la la la la la !

 Înfrăţiţi azi cu ţăranii,

 Muncitorii-n joc şi cînt,

 Prăznui-vor în toţi anii

 Libertatea pe pămînt.           La la la la la la !

 Peste mari şi peste ţări,

 Se adună pe cărări,

 Lumea toată în alai

 Pentru al nostru Întîi de Mai     La la la la la! etc.

Ei bine, defilarea începea pe la 10 dimineaţa, dar mânaţi de profesori şi învăţători, care la rândul lor erau şi ei erau hingheriti de cei de la inspectorat şi de activiştii de partid, ne ocupam locurile încă înainte de ora 8, căci după aia era imposibil, se bloca circulaţia de către miliţie şi de către coloanele de demonstranţi şi nu mai puteai să te deplasezi. Acolo ne aşteptau aşa numiţii "Oameni de ordine", simpli cetăţeni delegaţi de instituţii să ţină ordinea, care ne aşezau, ne încolonau şi nu ne lăsau s-o ştergem înainte de a defila. Urăm ca orice copil această defilare, fiindcă pierdeam ore întregi în frig, sau în soare, cu capetele goale tunse chilug, până ne venea rândul sa defilam, după ce defilase armata, "oamenii muncii din fabrici si uzine", spitalele, sportivii şi alte categorii, pe care nu puteau să-i ţină ca pe noi ore în şir. 

Treceai apoi pe strada Domnească botezată pe atunci "Republicii" cât e ea de lungă, de la parcul CFR, sau Apollo, până la Romarta, unde se găsea tribuna oficială şi acolo defilai strigând sloganuri comuniste pe sub nasul nomenclaturii comuniste locale, care la acea oră era deja plictisită şi sictirită şi se gândea numai la banchetul oficial care urma după defilare la Padurea Garboavele, sau la altă crâşmă cu clopoţei. Aşa că atunci când puteam s-o tai, o tăiam, după ce făceam prezenţa şi rugam vreun coleg mai cuminte să strige prezent şi-n locul meu dacă era cazul. 

Într-o astfel de zi am plecat pas-pas până spre coada coloanei mele, unde erau clasele mai mici şi l-am corupt şi pe Vatea, prietenul meu din copilărie s-o tundem, aşa că lipa-lipa printre blocurile de la "Studenţi", am intrat în Grădina publică şi de acolo spre Băltiţă, triajul CFR şi gară, tot ţinând-o pe lângă calea ferată şi pe lângă bălţi, dând cu pietre în broaşte, sau uitându-ne după păsări. Aşa că pe când mergeam noi lângă o baltă, ce credeţi că am găsit atârnat între nişte crenguţe? Un şarpe de apă, lung de vreun metru, care ieşise la soare să se încălzească, dar bag' seamă că fiind foarte frig încă dimineaţă nu era foarte ager, aşa că am tăbărât cu două beţe pe el şi l-am imobilizat ca la carte, însfacandu-l de gât. Cum legendele cartierului spuneau că "dacă vrei ca un şarpe să nu te muşte trebuie să-i scoţi dinţii cu batista", am trecut imediat la acţiune şi în loc de batistă, că n-aveam la noi, am folosit cravata de pionier şi una două am zburat dinţii bietului şarpe din gură. Şi cum n-avea nici un rost să ne lăudăm unul la latul c-am prins un şarpe, ne-am propus să mergem şi să-l arătăm fetelor de la noi de la şcoală, poate le vom impresiona cu fapta noastră de curaj şi vor accepta să meargă cu noi la vreun film. Cum nu puteam merge cu balaurul în mână şi era prea mare să-l băgam în buzunar, am făcut un ocol pe la o groapă de gunoi, de unde am recuperat o cutie de carton, cam cât una de pantofi din ziua de azi, am băgat şarpele înăuntru şi am legat cutia cu sfoară, având grijă să-i dăm nişte găuri să poată respira, apoi hai înapoi spre defilare. Dar cum coloana se pornise deja, n-am mai găsit şcoala noastră, aşa că ocolind oraşul tot pe Vale, am ajuns într-un loc de unde se vedea parada mai tare că de la tribună: pe acoperişul blocului P 2 de la Romarta, primul bloc turn de pe Domnească, cum mergi spre Dunăre. Am suit cu liftul la ultimul etaj, apoi pe o scară şi iată-ne cocoţaţi la 100 m de tribuna oficială, alături de mai mulţi gură căsca, unii din bloc, alţii urcaţi că şi noi să vadă defilarea. 

La vreo juma' de oră după ce ne-am urcat, boala de şarpe care a dat de căldură în cutia pusă pe asfaltul încălzit al blocului a ieşit din cutie şi am auzit un urlet de femeie:"Săriţi şarpele!" O groază nemaivăzută a cuprins atunci majoritatea celor prezenţi, care s-au repezit spre scara blocului să coboare, sau au trecut în partea opusă animalului, punând distanţă între jivina şi ei. Geaba am zis noi că e al nostru şi că i-am scos dinţii, toată lumea ne-a luat cu expresia "dumnezeiimătii!", aşa că a tebuit să spălam putina! Dar vai! În timp ce eu şi Vatea încercam valoarea proverbului "fuga e rusionoasa dar e sănătoasă", dracu' de şarpe, ce credeţi că face? Se trage spre marginea acoperişului şi-o data cade de pe acoperiş jos, noroc că n-a căzut în defilanţi sau în cei de pe trotuar, că dădeam cu subsemnatul şi-acum c-am spart defilarea comunistă de 1 Mai, ci s-a prăbuşit pe casa scărilor de la intrarea în bloc, cam la nivelul etajului 1.

  Ne-am dus să-l luăm şi nu părea a avea mai nimic, stătea un pic mai cuminte, ca pisica mea când am aruncat-o de la etaju' 4, aşa că l-am pus iar în cutia pe care cu bunăvoinţă cineva de pe acoperiş ne-o aruncase în cap şi pe aici ţi-e drumul! Până la Dunăre nu era decât vo' 2-300 de metri, aşa că am coborât la malul apei pe faleză şi înconjuraţi de o droaie de plozi care voia să vadă şarpele, am decis să-l aruncăm în Dunăre să vedem dacă înoată. Zis şi făcut, l-am zvârlit cu tot cu cutie în valuri şi noi cu ochii după el! A ieşit când a dat de apa şi s-a îndreptat înot spre mal, spre groaza copiilor care au început să de-a cu pietre în el, aşa că a cotit-o înapoi spre Zaclau cu viteză maximă, dar n-a prea avut noroc: curentul era mare, apa era rece şi malul celălalt departe, aşa că uşor, uşor a fost adus spre malul nostru, unde o hoardă de copii l-am aşteptat cu pietre în mâini, atârnaţi pe un ponton ieşit în apa, să ne vină sub cătare. L-am doborât sub un potop de pietre strigând de satisfacţie că nişte barbari ce eram, iar trupul lung şi elegant al şarpelui s-a mai unduit odată arătându-ne pielea gălbuie de pe burtă şi apoi a dispărut la fund tras într-un anafor al fluviului. De atunci n-am mai intanit niciodată un şarpe în libertate, nici nu cred că mai este pe la mine prin zonă din cauza poluării, doar într-o vreme dispăruseră şi broaştele...dar cred ca dacă aş întâlni vreo unul aş încerca să-mi cer iertare pentru ce i-am făcut unui semen de al lui în copilărie.