Doctorul Bărbulescu din Timişoara

În 1985 treceam în al treilea an de stagiatură dupa absolvirea facultăţii de medicină şi făceam stagiul la Spitalul nr. 3 de Boli Infecţioase Galaţi. Pe la sfârşitul lunii noiembrie rămăsesem doar doi stagiari, eu în anul 3 şi un coleg din anul 2, aşa că era multă muncă de făcut şi multe gărzi (neplătite) de efectuat şi aşteptam amândoi să apară noii absolvenţi să ne mai uşureze munca. Căci vorba zicalei medicale care circula pe atunci: „stagiarul îi temelia, specialiştii fudulia”, erau o groază de lucruri de făcut într-un spital care ne cădeau în sarcină: consultarea bolnavilor,  completarea foilor de observaţie, a biletelor de ieşire, a reţetelor etc. Şi fiind numai doi inşi ne era greu. Stagiarii care făcuseră deja 3 ani plecaseră deja la ţară, căci secundariatul (rezidenţiatul) era blocat de 2 ani şi teoretic după stagiu trebuia să te prezinţi în mediul rural, iar cei noi nu veniseră încă. În anul ăla însă s-a întâmplat ceva şi de la „Biroul 2” al C.C. al P.C.R. (Cabinetul tovarăşei Elena Ceauşescu din Comitetul Central al Partidului Comunist Român) s-a dat o dispoziţie să nu se mai permită detaşările medicilor absolvenţi dintr-un judeţ în altul şi stagiarii să fie dirijaţi în judeţele cu lipsă mare de medici la ţară, cum erau Tulcea şi judeţele din Moldova.

Aşa se face că atunci când într-un târziu au venit noii stagiari au venit într-un lot compact de absolvenţi de la Craiova şi de la Timişoara de aproape 40 de oameni. 

40 de oameni însemna 40 de familii despărţite de distanţe de sute de kilometri, sau târâte în celalalt capăt al ţării în necunoscut, numai cu valiza. Abia când au apărut noii colegi mi-am dat seama de ce se spunea că stagiatura fusese inventată pentru copiii unor nomenclaturişti din Bucureşti, ca să mai rămână prin capitală încă 3 ani după terminarea facultăţii.

Şi atunci ca şi acum sănătatea gălăţeană avea posibilităţi reduse de cazare pentru personalul care nu era din oraş, format din stagiari, specialişti, sau secundari (rezidenţi). O singură scară de bloc de 4 etaje cu doar câteva garsoniere era tot ce putea oferi statul drept cazare în acel moment, deja supraaglomerate cu oamenii care stăteau acolo din anii trecuţi. (Blocul „Sănătatea 60” a fost construit ulterior acestor evenimente).

Aşadar marea majoritate a noilor veniţi nu aveau unde să locuiască şi s-a recurs la diferite improvizaţii cum ar fi repartizarea stagiarilor în rezervele spitalelor mai ales la cel judeţean, sau în saloanele neutilizate din celelalte spitale. O mare parte din colegi au fost trimişi direct la ţară în urma unei şedinţe de repartizare furtunoase. Îmi amintesc de ea ca şi cum ar fi avut loc ieri. La prezidiu stăteau: doctorul Mocanu, directorul Direcţiei Sanitare, doctoriţa Renea, directoarea adjunctă şi doctorul cardiolog Pupăză, care era secretar de partid. Nea Milică Mocanu striga lista stagiarilor şi fiecare era pus să aleagă câte un sat din cele scrise cu creta pe tablă din sala de şedinte a Spitalului Judeţean. Când dădea de vreun nume de copil de ştab trecea mai departe şi nu-l striga. De fapt posturile de la ţară erau ocupate toate de medici care din diferite motive nu doreau să lucreze acolo şi se detaşau pe filiera P.C.R. (Pile-Cunoştinţe-Relaţii) în oraş, în locul lor fiind detaşaţi stagiarii. Deci tocmai motivele pentru care se iniţiase stagiatura, acelea de a te perfecţiona mai mult în spitale, înainte de a fi trimis în practica medicala din mediul rural, era ignorate.

Venise rândul unei colege stagiare din Craiova, o fata frumoasă cu părul lung până la brâu, din primul an de stagiu şi nea Milică întreba:

-         Zi-i domnişoară ce localitate alegi?

-         Nu ştiu tovarăşe director, nu prea cunosc judeţul...

-         Uite eu recomand Bălăşeşti, are un dispensar frumos, situat într-un conac înconjurat de brazi, cu un aer curat, ca de munte, când e senin se văd şi Carpaţii.. ai să te simţi ca la staţiune!

N-am putut să mă abţin şi-am cârcotit:

-         Da’ de ce nu-i spuneţi şi de apă şi că dacă viscoleşte nu mai iese de acolo până-n primăvară?

-         A, da şi apa e foarte bună ca de staţiune! a plusat directorul.

-         Da’ tre’ s-o cari de la făntână cu găleata! am plusat eu, aşa că nea Milică pe un ton mieros pe sub ochelari mi-a rânjit:

-         Mi se pare mie doctore sau vrei să faci iarna în locul ei la Bălăşesti? Acu’ te trimit!

-         Tov’ director eu am fost la ţară când eram în anul întâi....

-         Atunci ce mai cauţi aici? Du-te pe unde ai stagiul acuma şi lasă-ne!

Am plecat şi colega a ales comuna respectivă, fată singură într-un han de casă, într-un frig ca de biserică că nu erau lemne, cu vântul urlând noaptea printre brazii din jurul dispensarului neîncălzit şi fară curent electric, cu munţi de zăpadă viscoliţi dinspre dealurile Bârladului şi drumuri blocate cu luna.

La noi la Spitalul 3 căţiva stagiari au fost cazaţi în vestiarul medicilor stagiari din pavilionul B, un fost salon mai mititel, plin de vestiare din metal. S-au adus trei paturi şi trei medici au parcat acolo, că nu puteau dormi în stradă. Doi erau din Bucureşti, unul, Bărbulescu din Timişoara. Băteam în uşa dimineaţa când veneam la serviciu, să nu dăm peste vreunul în chiloţi. Aveau o masa pe care mâncau şi pe care î-şi fierbeau nechezolul într-un ibric cu un termoplonjon dimineaţa şi o lampă de gaz, pusă pe un dulap, pentru când se oprea lumina. Mâncau de prânz contra cost la spital, ce se gătea, spălau lenjeria la spălătoria spitalului şi făceau duş la centrala termică unde era mai tot timpul apă caldă.

Bucureştenii s-au învârtit până la urmă: unul s-a mutat la o gazdă cu o colegă, altul şi-a făcut rost de o „tuberculoză” şi a plecat să şi-o vindece în capitală, aşa că a rămas numai timişoreanul. Era o ideea mai în vârstă decâr generaţia sa şi avea şi un copil. Dorea cu nerăbdare să stea cu soţia şi cu copilul fie la Timişoara, fie la Galaţi, dar se pare ca nimeni nu-l lua în seamă. Memoriile, audienţele, scrisorile trimise conducerii de partid, toate intervenţiile nu dădeau niciun rezultat, aşa că dupa săptămâni de zile de dormit pe un pat de spital într-un vestiar, doctorul Bărbulescu din Timişoara a explodat: a luat un prosop, din acelea de spital, din pânza albă, neflauşat şi o cariocă neagră şi a scris pe el „sunt medic, nu am casă, vreau întregirea familiei” şi s-a postat cu el în faţa judeţenei de partid de pe strada Republicii, azi Domnească.

De cum a scos prosopul din buzunar în faţa sediului Comitetului Judeţean de Partid Galaţi, trecătorii au început să-l ocoleasca şi să treacă pe trotuarul de vizavi. Apoi cineva l-a anunţat pe miliţianul din gheretă, care citea „Viaţa Nouă”, că un tip protestează în faţa clădirii şi miliţianul speriat a sunat pe interior la secretariatul judeţenei. Prim secretar la Galaţi era Marin Enache om de bază de-a lui Constantin Dăscălescu, promovat de acesta ministru al industriei metalurgice. Marin Enache cât a fost prim secretar în judeţul Galaţi a făcut aproape în fiecare comună câte o brutărie, pentru ca ţăranii să nu mai cumpere pâine de la oraş. Majoritatea dintre ele funcţionează şi astăzi şi multe din ele sunt privatizate. 

Când Marin Enache a auzit de la secretară că afară în stradă este un protestatar a îngheţat. Astfel de manifestari se raportau lui Ceauşescu imediat pe linie de Securitate şi de obicei se terminau prost, cu destituiri şi bubuieli. A întrebat de ce protestează şi cum miliţianul nu ştia a cerut sa fie adus în cabinetul lui. Miliţianul l-a poftit în clădire pe Bărbulescu cu tot cu ştergarul scris cu negru şi cu litere de tipar. Apoi a sunat unde trebuia şi a raportat evenimentul. Maşinăria Securitaţii s-a pornit automat. În câteva ore aveau să ştie şi ce mâncase Nicu Bărbulescu la propriul botez.

Primul secretar trona în biroul din partea stângă a clădirii administrative gălăţene, construită după planurile arhitectului Mincu, aşa că doctorul Bărbulescu a fost introdus de miliţian pe uşa capitonată cu vinilin bej şi lăsat în capătul camerei. O masă lungă de şedinte ocupa una din laturi ale încăperii, iar pe cealălaltă se întindeau dulapuri cu uşi de sticlă pline cu operele Secretarului General, diplome, medalii şi diverse plachete. Peretele din faţă era lambrisat până-n tavan cu furnir şi acoperit cu tablourile oficiale ale lui Nicolae şi  Elena Ceauşescu încadrate de steagurile partidului şi cel al ţării. În faţa tablourilor pe un birou din lemn mare cam cât camera în care dormea doctorul la spital, acoperit cu catifea roşie, erau înşirate mai multe telefoane, iar în spatele biroului, îl aştepta privindu-l sever primul secretar. Nu ştim ce-au vorbit, Nicu Bărbulescu n-a povestit niciodata de asta în amănunt, ştiu doar din auzite că despre protestul lui s-a aflat până la Cabinetul 2, unde Elena Ceauşescu a dat dispoziţie:

- Să fie rezolvată problema cazării stagiarilor până la ora 14!

Când a ieşit din cabinetul primului secretar pe holul mare doctorul Bărbulescu a fost săltat de doi securişti, pus într-o maşina şi scos discret pe poarta din spate. Nu ne-a povestit niciodata unde a fost dus, ce a păţit, dacă a fost bruscat, lovit sau ameninţat. A apărut după trei zile tăcut, spunându-ne că i-au adus nevasta şi copilul de la Timişoara.

În dimineaţa protestului doctorului Bărbulescu, noi ceilalţi colegi ai lui stăteam la raportul de gardă şi urmăream nişte prezentări de cazuri clinice. Am văzut pe fereastră cum apar la poarta spitalului maşinile oficiale, Dacii de culoare neagră, cu trei antene şi cu numere mici, cum erau numerele oficiale: mai întâi maşina lui Nea Milica, 1-Gl-110, apoi cea a tovarăşei Simionică, vicepreşedinta Comitetului Judeţean de Partid, care răspundea de sănătate, 1-Gl-103 şi într-un târziu cea a primului secretar: 1-Gl-101. 

Am realizat cu toţii că se întâmplase ceva, mai ales că în loc să plecam pe secţii la bolnavi, prezentarea de caz s-a prelungit foarte mult, tocmai să fim ţinuţi pe loc. Toată ziua s-au perindat maşini oficiale prin curtea spitalului şi am aflat mai târziu de la o infirmieră că doi oameni de la securitate controlaseră şi vestiarul cu dulapuri unde ne dezbrăcam şi unde locuia Nicu Bărbulescu.

După un timp, dar în aceiaşi zi am fost chemat urgent la Direcţia sanitară. Nervoase şi agitate cele doua directoare adjuncte, doctoriţa Renea şi directoarea economică mi-au întins o hârtie:

-         Ai facut o cerere pentru locuinţă, uite repartiţia! Într-adevăr, făcusem în urmă cu doi ani, mai mult ca să intru pe lunga listă de aşteptare a locuinţelor aproape că uitasem de cerere. Dacă unui muncitor abia venit de la ţară i se repartiza aproape imediat locuinţă, cu medicii era mai greu, „cota” repartizată sanătăţii era mult mai mică şi prioritate aveau medicii din spitale.

-         Dar eu nu mai vreau apartament acum, m-am instalat la părinţi şi în plus soţia trebuie să nască în curând...în plus ştiţi nu prea am bani....

-         Ai facut cerere pentru locuinţă ai primit! I-a te rog repartiţia şi semneaza aici! Daca crezi că n-ai bani, uite aici tovaraşa directoare î-ţi poate da un ceareu... Nu-i aşa tovaraşa?

-         Sigur că da, mata ia repartiţia că mai vedem noi!

Aşa că deşi nu era momentul tocmai potrivit pentru mutat în casa nouă, că aşteptam al doilea copil al nostru şi aveam programate o groază de cheltuieli, am luat repartiţia. Direcţia Sanitară trebuia să raporteze până în prânz că a repartizat la toţi stagiarii care aveau cereri depuse, câte o locuinţă. A fost ales un bloc nou undeva în Ada Marinescu şi toţi stagiarii au fost repartizaţi acolo. Cum eu m-am cam codit şi am ajuns mai la urmă, au mai rămas doar două apartamente, unul în I.C. Frimu şi altul în Mazepa 2, aşa ca l-am luat pe cel din Cartier, unde locuiesc şi acum. Cum era cu trei camere, iar eu şi soţia nu eram decât doi doctori, am mai avut repartizat pe o camera pe cineva, pe care nu l-am vazut însă niciodată. Să-i dea Dumnezeu sănătate doctorului Bărbulescu, pe unde o fi pentru curajul pe care l-a avut. De pe urma protestului său zeci de medici din Galaţi au astăzi locuinţă. Atunci am înţeles şi că timişorenii au altfel de sânge în instalaţie decât cel pe care îl avem noi moldovenii.

Insulina

Stă in faţa mea mărunţică şi slăbuţă şi răsuceşte între degete reţeta pe care i-am prescris-o. Este singurul meu bolnav din sat cu diabet insulino-dependent şi a venit la reţetă, aşa cum face lună de lună, de ani de zile. Dar acum ceva s-a schimbat: deşi are reţetă gratuită trebuie să meargă cu ea la Galaţi, la Policlinica judeţeană, la cabinetul de boli de nutriţie, să i-o vizeze şi de acolo să-şi ridice şi insulina. Sănătatea comunistă nu mai are resurse pentru toti pacienţii şi toate cazurile de boli cronice trebuiesc revizuite, mai ştii poate vreunul s-o fi vindecat spontan. E posibil, revista „Flacăra” e plină de astfel de exemple în fiecare număr, dar mai ales de vindecări miraculoase cu tot felul de doctori, vraci, autodidacţi, ingineri practicanţi de medicină „netradiţională” etc. Unul vindecă cancerul cu soluţie de developat filme radiologice, altul vindecă psoriazisul cu pastile sfărâmate în râşniţa de cafea, altul vinde bidoane întregi de ceai din plante pe care trebuie să îl bei în fiecare zi, ca să te vindeci de ciroză. Dar de vindecat diabet dependent de insulină n-am auzit. Când am primit hârtia am sunat la spitalul de care aparţin şi am întrebat dacă-i pe bune. De unde lucrez eu şi până în oraş sunt aproape 50 de kilometri şi doua curse de rata pe zi. Cu ce să meargă lumea şi mai ales cu ce să se întoarcă?

- Nu ştim, aşa e ordinul, toţi cei cu diabet tre’ să meargă la Galaţi!

Şi acum stă în faţa mea o bucăţică de femeie mărunţică şi slăbuţă şi răsuceşte între degete reţeta pe care i-am prescris-o.

- Şi eu acu’ ci fac?

- Te duci la Galaţi şi-ţi iei reţeta!

- Da’ nu poţi s-o iei matali?

- Nu pot că nu-i voie, fiecare trebuie să-şi ridice singur reţeta de la Policlinică că aşa sunt dispoziţiile! Trebuie să te verifice să vadă dacă mai ai diabet şi cât e de grav şi să vadă dacă mai ai nevoie de insulină.

- Da’ cum sî n-am, păcatili meli! Îl am di mic copil di când m-am îmbolnăvit, ci Doamni iartă-i mai vor di la mini?

Încerc să-i explic aşa cum pot şi eu că dacă-i ordin nu-i tocmeală şi iese pe uşa cabinetului nedumerită şi contrariată. Are o pensie de 50 de lei şi rata costă 15 lei la dus şi 15 lei la întors.

O perioada de timp n-o mai văd, dar când trece luna şi-i vine sorocul la reţetă trimit dupa ea asistenta.

- Ai fost la Galaţi?

- N-am fost!

- De ce?

- N-am avut bani. Mă duc când vine pensia.

- Şi insulină de unde-ai avut?

- Mi-o adus domnu’ farmacist, i-am dat o găină să ducă la el la şefii ăi mari şi mi-o adus.

- Bravo vouă, dar de dus tot trebuie să te duci la control.

- Mă duc dom’ doctor cum sî nu mă duc, da’ sî ieu pensia.

Mai trece ceva timp, poate o luna jumătate şi mă întâlnesc cu salvarea de la Tg. Bujor la capătul satului. Diabetica mea intrase in comă şi familia chemase salvarea. S-a întors de la spital repede, doar după câteva zile, în definitiv coma diabetică este cea mai uşor de tratat, dacă ai insulină.

N-a mai venit în schimb la control. N-avea de ce. Ţinea reţetele mele lângă candelă, dar n-avea cu ce merge să le ia. O vreme i-a mai adus insulină farmacistul din sat. Pe urmă s-or fi terminat găinile, sau poate fiolele din depozit Centrofam şi a ajuns iar în comă, dar fiindcă maşina salvării n-avea benzină au dus-o numai până la spitalul din Tg. Bujor. Norocul ei că în oraşel mai erau 2 bolnavi cu diabet în tratament cu insulină şi doctorul de gardă a avut de la cine să împrumute, aşa că au scos-o din comă şi de data asta.

Pe urmă i-am adus eu de la spitalul unde lucra sora mea o fiolă de insulină şi mai apoi un profesor din sat care a fost într-o excursie la Kiev i-a adus câteva fiole, dar n-au ţinut-o mult. Când a venit iarna s-a dus şi diabetica mea de tot. Ninsese mult, salvarea n-a mai putut ajunge din cauza zăpezii, aşa că uşoară sau nu, coma n-a mai putut fi tratată şi bolnava s-a prăpădit.

Era o femeie mărunţică şi slăbuţă şi acum la 25 de ani de la întâmplare am uitat cum o chema. Dar îi mai ţin minte chipul şi-mi aduc bine aminte de întrebarea ei:

- Şi eu acu’ ci fac?

La cinematograf

Nu-mi aduc aminte care a fost primul film pe care l-am văzut la cinematograf. Poate „Vagabondul”, sau poate „Mitrea Cocor”, sau poate „Moara cu noroc” sau „Ciulinii Bărăganului”. În orice caz era un film trist, în alb-negru, cu o muzică impresionantă şi cu personaje accentuate ca să pară răi, chiaburi, duşmănoşi. Îmi aduc însă aminte când a apărut la cinematografe „Tudor”, un film la care lumea făcea coadă ore în şir să prindă un bilet, datorită distribuţiei excepţionale, cu cei mai buni actori români din acei ani, la care se adăuga în rolul feminin principal Lica Gheorghiu, fiica dictatorului comunist Gheorghe Gherghiu Dej. Mai ţin minte bine scenele din „Codin”, care fiind copil m-au impresionat profund, mai ales cea în care un om cade pe jos şi se zvârcoleşte cu spume la gură şu lumea strigă: „holeră” şi cea în care mama lui Codin îi toarnă undelemn fierbinte pe beregată. Multe nopţi după film visam că cineva care semăna cu chiriaşa pe care ne-o repartizase cu de-a sila partidul la noi în casă (şi cu care ai mei părinţi se certau frecvent, pe motivul că neavând closet în casă, îşi  făceau necesitătile la oală şi aruncau mizeriile în curtea casei), venea tiptil la noi în bucătărie la sticla cu ulei şi înainte să apuce s-a aprindă lampa mă trezeam leoarcă de transpiraţie. Pe urmă ţin minte toate comediile anilor ‚60 începând cu „Celebrul 702”, „S-a furat o bombă”, „Telegrame”, „Un surâs în plină vară”. La câteva filme am tras cu ochii când se făceau. De exemplu când s-a turnat „Valurile Dunării”, în casele lui nenea Bobică de pe strada Tecuci s-a filmat scena cu incendiul după bombardamentul oraşului. Tata cumpărase casa părintească de la nea Bobică şi nevasta lui îi povestise mamei că au trebuit să văruiască că i s-au afumat camerele de la faţă de la ziarele şi de la hârtiile la care li se dăduse foc. Pe urmă când am mai crescut şi am ajuns ştrengar de cartier mă fofilam fără bilet la filmele care rulau în premieră la cinematograful Eminescu. Câteodată ţinea, altă data ieşeam tras de urechi şi pândeam când se deschideau uşile la ieşirea de la cinematograf şi zvârr! Dădeam  fugă înăutru unde mă piteam într-un closet până începea noul program de film. Apoi mă instalăm comod undeva la galerie, sau la lojă şi savuram filmul. Muschetari, căpitani, Fantomas, cow boy, indieni, treceau prin mine şi rămâneau acolo mult timp. După ce s-a deschis grădina de vară a cinematografului Eminescu plecam seară de acasă să prind filmul de 8 jumate seara. Uneori operatorul se mai lălăia: ori era prea lumina afară, ori nu se vânduseră biletele, ori nu venise la serviciu şi spectacolul începea mai târziu, spre disperarea mea care aveam oră fixă de venit acasă. Cel târziu la noua jumate, dacă veneam la zece o o încasam, uneori chiar şi cu cureaua. Aşa că de multe ori plecam la jumătatea filmului mort de oftică, fiindcă ceilalţi băieţi din gaşca mea putea rămâne până la sfârşitul filmului. Aşteptam să adoarmă ai mei şi după aia mă furişam din pat la poartă şi stateam cu sufletul la gură să apăra ori Marcel Tepera, ori Andy pe „strasse” să-mi povestească cum s-a sfârşit filmul. De multe ori trebuia să şi plătesc pentru asta, fie o ţigară Mărăşeşti furată din pachetul tatii, fie o bucată mare de plăcintă, sau în lipsă măcar o felie mare de pâine unsă cu marmeladă. Oricum era singură plată, la grădina de vară săream gardul de îndată ce începea filmul şi nu plăteam nimic. Sau dacă nu puteam sări, câţiva copiii stăteam căţăraţi ciorchine pe gard agăţaţi de sârmă ghimpată cu un ochi la ecran şi altul la vardiştii de stradă care veneau piş-piş şi şnap!  una cu bulanul de cauciuc peste popou, de uitai două săptămâni de filme până-ţi trecea durerea. Vraja sălii de cinematograf şi a ecranului m-a urmat toată viaţa. Când ajungeam în capitală vedeam câte două trei filme pe zi, fiindcă la noi în provincie filmele bune veneau mult mai târziu. La fel când mergeam la mare, aş fi fost în stare pe căldura cea mai mare din timpul zilei să merg la un film, decât să stau tolănit la soare, sau sa fac baie. să fac baie. Aşa că atunci când am plecat prima oară singur la mare am fost foarte bucuros. Ce poate fi mai frumos decât să ai 18 ani şi să fii singur la mare? Prin anii 70 litoralul nostru arată demenţial: cluburi, discoteci, baruri de noapte, distracţii, dar mai presus de toate filme. Filme cu duiumul, cele mai noi venite în ţară. Treceau de cenzura comunistă şi ajungeau pe marele ecrane de pe tot litoralul. În acel an rulau trei filme pe care doream să le văd „Ey shoot horses dont’ they ?” cu actrrita mea preferată Jane Fonda, „Butch Cassidy and Sundance Kid” cu Paul Newman şi Robert Redford şi „Cei patru cavaleri ai apocalipsei” care nu mai ştiu cu cine era, dar titlul suna bine. Aşa că seara de seară am văzut câte un film. Adică de fapt numai în primele două seri, că a doua zi după Sundance Kid nu mai recunoşteam litoralul. Se închiseseră discotecile, se făcuse program la restaurante şi la baruri, se desfiinţaseră barurile de noapte şi cazinourile, iar la afişele cinematografelor puteai citi numai : „asta seară: „Dacii”. Sau „Haiducii” nu ştiu mai cum. Sau „BD” nu ştiu ce mai făcea sau pe unde mai era. Sau „Mihai Viteazu”. Începuse revoluţia culturală. Ce se-ntâmplase ?  Ceauşescu fusese în luna iunie în vizită în China, Corea de Nord, Vietnam şi Mongolia. Cum China era atunci la cuţite cu URSS, chinezii în semn de mulţumire pentru spiritul de frondă pe care-l afişa faţă de Kremlin, îi făcuseră o primire triumfală lui Ceauşescu. Care alegorice, străzi ticsite cum mii de chinezi cu steguleţe, mitinguri grandioase, spectacole faraonice, toate puse la cale de Mao şi mai apoi de Kim Ir Sen în cinstea lui, l-au zguduit din temelii pe Ceauşescu, care în a înţeles că era mai iubit în afară ţării decât în interiorul ei şi s-a hotărât să schimbe radical situaţia. La scurt timp de la vizita efectuată de Ceusescu în China, a avut loc, la 6 iulie, şedinţa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. în urma căreia  au fost adoptate Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, mai cunoscute sub numele de „tezele din iulie”, conform cărora cultura si educaţia se   supuneau controlului de partid prin Comitetul de  Stat pentru Cultura si Arta, la conducerea căruia a fost numit Dumitru Popescu (zis Dumnezeu). Începea izolaţionismul cultural , manifestat prin  cenzurarea de catre partid a culturii în toate formele ei, de la filme la traduceri literare, muzica, arte plastice şi dezvoltarea unui cult al personalităţii de tip  mixt stalinisto-asiatic ,fără precedent care a culminat cu „Cantarea României”, „Daciada”, „Omagiu” şi alte asemenea invenţii. M-am  uitat la puţine filme după anii ’70. Filme veneau dar mai rar filme bune: „Strada Hanovra”, „Yankeii”, „Tootsie”, „Kramer versus Kramer”. Apoi a apărut video. Am văzut „ET” stând în rândul cinci al unei Sali de la Teatrul de păpuşi alături de alti 40 de oameni. „Shining”. „Rain man” alături de alti 40. Pe masura ce  lumea se capata cu vreun video adus de un vaporean, sau trimis de către vreo rudă „cetăţean străin de origine română”, am mai fost pe la diverse persoane acasă la video. Înainte de revoluţie ajunsese sport naţional. Chemai prietenii la un video, ei aduceau „ceva cu dop de la shop”, sau poate o punguliţă de cafea Alvorada, că numai din aia era la magazinele cu valuta, sau un pachet de ţigări Kent şi pentru 2 ore uitai unde eşti şi cum te numeşti. Aşa am văzut „Naşul”, „Aliens”, „Nobila Casă”, „Shogun”, „Exorcistul” şi „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. M-am transformat din cinefil in videofil, apoi in dividifil şi-n haşbeofil. Dar de simţit filmele ca în sala de cinematograf nu le-am mai simţit niciodată.

Ambulanţa veselă şi tristă. Nea Marius.

Am crescut cu salvarea la poartă. Nu c-aş fi fost bolnav, Doamne fereşte, dar Staţia de Salvare şi Aviasan, căci aşa se chema Ambulanţa pe vremuri îşi avea sediul în mahalaua noastră, pe strada Tecuci, la câţiva paşi de casa copilăriei mele. Cum în curtea Salvării de pe strada Tecuci nu puteau intra decât câteva maşini, majoritatea ambulanţelor stăteau înşirate la noi pe stradă, la umbra arţarilor bătrâni, în aşteptarea solicitărilor venite de la oamenii bolnavi. Eu mai aveam încă un avantaj faţă de restul plodurilor de la mine din mahala: tata lucra ca oficiant sanitar pe salvare şi-i cunoşteam bine pe toţi şoferii şi pe toate cadrele medicale care lucrau în acest serviciu. În acea perioadă la Salvare lucrau aproape numai oameni care făcuseră vreo boroboaţă pe undeva prin alte activitati medicale şi care fuseseră exilaţi la acest serviciu greu şi foarte solicitant. Din aceste motive i se mai spunea în glumă “batalionul disciplinar”. Nu toţi oamenii de acolo făcuseră abateri profesionale.. Unii fuseseră închişi, cum era de exemplu tata, sau nenea Marius, un şofer care fusese ofiţer pe unul din submarinele româneşti, dar care fusese încarcerat mai mulţi ani la Aiud, la Gherla şi la Canal pentru o simplă glumă făcută pe seama calităţii unei sticlute de penicilină. Invitat de medicul militar al unităţii de marină unde lucra, după ce fusese vărsat de pe submarinul confiscat de Armata Roşie, la o cana de ceai la infirmeria unităţii, nea Marius făcuse o remarcă maliţioasă la adresa produselor ruseşti. Atunci când mutând nişte sticlute de penicilină dintr-o cutie medicul a scăpat una pe jos, nea Marius a ridicat sticluţa de pe jos întreagă şi uitându-se la ea a văzut pe etichetă că era produsă în Franţa. Pe vremea aceea noi nu făceam penicilină ci importam. Şi neştiind cu cine are de-a face, nea Marius întinde sticluţa doctorului militar şi râzând îi spune: “Se cunoaşte că e sticlă franţuzească, că dacă era rusească se spărgea de mozaic”. Atât. Nu “Jos Stalin!”, nu “Huo Gheorghiu Dej!”. Nu “Jos comunismul!” Nu “Sa vină americanii!”. Medicul militar l-a turnat la CI-stul unităţii (ofiţerul de contrainformaţii) şi i s-a deschis un dosar de supraveghere. Timp de un an şi jumătate a fost urmărit ca duşman al poporului sovietic, i s-a violat corespondenţa, i s-au împlântat în anturaj informatori şi provocatori şi au fost căutaţi oameni din echipajul submarinului pe care lucrase şi luptase, care să declare că nea Marius, pe când era ofiţer, scufundase alături de ceilalţi membri ai echipajului mai multe nave sovietice într-un chip mişelesc şi laş, ucigând cu sânge rece civili şi soldaţi ai Armatei Roşii. Apoi a urmat arestarea şi percheziţia la care i s-au găsit cărţi interzise datând din perioada burghezo-moşierească, ba chiar şi medalii primite de la autorităţile regale române pentru crimele făcute împotriva poporului sovietic frate şi prieten. A urmat Tribunalul militar, puşcăriile comuniste unde a stat ani buni şi apoi Canalul. De la Canal este mutat iarna într-un lagăr de deţinuţi politici din Delta Dunării, la Periprava, la tăiat de stuf şi profitând de un moment de neatenţie al gardienilor evadează prin stufărişuri şi dispare în Deltă. Trăieşte peste iarnă ascunzându-se în bordee mâncând numai papură, broaşte şi peşte sărat de prin colibele pescarilor, fără foc, fără haine în afară zeghei de puşcăriaş, vânat ca un animal de patrulele de miliţieni şi de pescarii lipoveni de dragul recompensei. Reuşeşte să supravieţuiască până în primăvară, doar cu ce-i dădea balta şi treptat începe să se deplaseze din mijlocul deltei către Tulcea, umblând numai noaptea şi ascunzându-se ziua. Cam pe vremea plugului iese din măruntaiele bălţii slab ca un ţâr şi cu o barbă ca de lipovean şi înţolit cu nişte haine furate de pe gardul unei gospodarii o apucă pe drumul Isaccei, cu gând să ajungă acasă la Galaţi. Pe tot câmpul de  lângă Somova nu este decât un tractor care ara pământul şi un altul care cară o remorcă plină cu maldare de stuf. Când tractorul trece pe lângă el din remorcă îi sar direct în cârcă mai mulţi miliţieni, care-l leagă cu o funie, apoi îl bat pe rând cu un capăt de odgon ud până obosesc, lăsându-l plin de sânge şi aproape mort, în noroiul drumului. Pentru evadare a mai primit un supliment de ani de puşcarie şi încă o bătaie soră cu moartea în carcera în care a fost pedepsit. A fost eliberat prin decret în 1964 odată cu majoritatea detinitilor politici. A ramas toată viaţă lui un om modest şi retras. Nea Marius vorbea rar cu colegii lui şoferi, care nu se prea îngrămădeau să-i fie prieteni datorită faptului ca era un fost “politic”, dar şi datorită faptului că nu punea gura pe băutură, ceea ce părea anormal pentru restul băieţilor care dădeau o fugă după ce luau salariul la “Bors”, sau la “Prutul”, două cârciume populare din mahala. Se împăca bine însă cu tata care fusese şi el închis mai mulţi ani în temniţele comuniste şi cu toate colegele noastre pentru ca era singurul şofer care le vorbea politicos şi le însoţea prin noroaiele de pe uliţele satelor sau prin cotloanele întunecate ale mahalaleor din oraş, ajutandu-le sa-şi care geanta, sau targa .

Eu l-am cunoscut bine în perioada când am lucrat după armată ca asistent medical la Staţia de Salvare, înainte de a intra la facultate şi am făcut multe drumuri lungi cu el în judeţ. El mi-a atras atenţia că în colectivul ăla mic, era cineva care turna la Securitate, fusese turnat inclusiv tata, că asculta la aparatul de radio din staţie postul Europa Liberă. În drumurile noastre după cazuri în toate părţile judeţului nea Marius mi-a povestit pe larg prin ce trecuse şi câte suferise. S-a prăpădit la puţin timp după Revoluţie şi n-a apucat măcar să se bucure de avantajele pe care i le conferea statutul de fost deţinut politic. Am să ţin minte cât o trăi privirea lui albastră de culoarea unei mări sudice în care nu apucase să ajungă niciodată cu submarinul lui, glasul liniştit şi calm şi gestul cu care îşi ascundea mereu cărţile din care citea, sub pătura aşternută  pe capacul motorului din ambulanţa care strălucea mereu de curăţenie, când ne întorceam de la caz.

- De ce ascunzi cartea nea Marius, ţi-e ruşine că citeşti?

- Nu domnu’ Emil vreau s-o protejez. Când las maşina în staţie, cineva foarte curios, o deschide pe furiş să vadă ce mai citesc, dacă nu citesc ceva subversiv, probabil să raporteze la Securitate. Din păcate este cineva care nu se spală pe mâini şi-mi pătează cartea cu labele murdare de  ulei de motor. Ori cărţile sunt cea mai mare bucurie a mea, dacă n-a vrut Dumnezeu să-mi de-a copii. Adică Dumnezeu o fi vrut el, dar n-au fost de acord anchetatorii comunişti. Când m-au arestat m-au bătut cu creionul şi cred că de aia n-am mai putut avea copii cu soţia mea.

 - Cum adică să te bată cu creionul?

 - Simplu. Te culcau pe o masă şi îţi legau mâinile şi gleznele de picioarele mesei cu frânghia. Apoi îţi dădeau pantalonii jos şi cu o sfoară petrecută peste testicole ţi le ridicau în sus între fesele desfăcute şi te loveau peste testicule cu un creion. Durerea era atât de insuportabilă ca leşinai, dar ei nu erau mulţumiţi dacă nu le dădeai nume, adrese, sau dacă nu declarai ce ţi se dicta şi te loveau din nou. După aia îţi eliberau mână dreaptă să semnezi declaraţiile scrise de ei şi dacă refuzai te pocneau din nou cu creionul. Preferai să te bată cu vâna de bou, sau cu funia udă decât să te bată cu un creion.

Sceneta scolara de 8 Mai

Ieri am oprit la o trecere de pietoni să dau prioritate unui grup înfrigurat de trecători ce traversau grăbiţi spre piaţă. O siluetă mi-a atras imediat atenţia, cea a unui avocat de la noi din târg, cu care am fost coleg în şcoala generală. Mă rog, am fost coleg e un fel de a spune, era cu 3-4 ani mai mare decât mine. L-am ţinut minte o data pentru că era cel mai frumos băiat de la noi din şcoală şi toate fetele erau îndrăgostite lulea după el şi suspinau când îl vedeau, spre disperarea noastră a băieţilor mai mici, nu la fel de bine înzestraţi fizic ca idolul elevelor şi apoi pentru că juca de fiecare data de ziua de 8 Mai rolul activistului de partid din ilegalitate torturat şi înlănţuit de agenţii de Siguranţă. A jucat acest rol şi în ziua când am fost făcut eu pionier şi de aceea îl ţin minte bine. Pentru cei mai tineri, sau care nu-şi aduc aminte, în ziua de 8 Mai se sărbătorea cu mare fast înfiinţarea Partidului Comunist Român. Exagerarea acestei zile în care la Bucureşti, Congresul   Partidului Socialist din România  hotărăşte transformarea în Partidul Comunist din România şi aderarea la Internaţionala a III-a Comunistă, mai cunoscută sub denumirea de Comintern, a fost făcută în scopul de a eclipsa ziua de 9 Mai în care se sărbătorea Ziua proclamării Independenţei faţă de Turcia (1877) şi victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial (1945), dar mai ales ziua de 10 Mai care a fost zi naţională pentru România între 1866 şi 1947. (Să ne amintim că regele Carol I al României depune jurământul în faţa Parlamentului României la 10 mai 1866.)  
 Ca toate sărbătorile comuniste ziua de 8 Mai era un prilej de ridicare în slăvi a familiei Ceauşescu şi a partidului conducător şi toată ziua radioul şi televiziunea naţională transmitea numai muzică patriotică şi recitaluri de versuri citite cu patos de actori importanţi ai momentului. Să vedem un exemplu, o poezie de Alexandru Andriţoiu intitulată chiar “8 mai 1921”: 

A luminat partidul ca un soare
Urcat pe cer de clasa muncitoare
Când a luat fiintă-atunci, în Bucureşti
Într-o odaie cu pereţi modeşti
Şi când sub steagul său învăpăiat
Porneau cei mulţi la luptă, ne-înfricat
Odaia mică, poate, la fereastră
Avea petunii sau muşcate-n glastră
Ş-avea o singură podoabă mare:
Drapelul roşu-al clasei muncitoare,
Drapelul sfânt al clasei muncitoare
Iar veacul gol, întunecat şi trist,
L-a luminat Partidul Comunist
Şi-n mii de oameni s-a făcut lumină:
Ei ţara şi-o visau ca pe-o grădină.
Mai marii ţării au şi dat alarma
Şi-şi încărcară, crunţi, cu gloanţe arma
Dar era prea târziu! Pornea de-acum
Istoria pe comunistul drum
Pe cel mai drept, mai clar, mai falnic drum.

Dar pe vremea când am fost făcut eu pionier cultul personalităţii lui Ceauşescu fierbea, dar nu dăduse încă în clocot pe dinafară oalei în care se gătea propagandă comunistă. Aşa că la vârsta pe care o aveam 9-10 ani, am fost foarte impresionat de colegul meu dintr-o clasă mai mare care juca rolul ilegalistului în holul răposatei Şcoli Generale 14 din Galaţi. Nu ştiu cine regiza sceneta,  dar era totdeauna foarte impresionantă. Se stingea lumina pe hol şi în semiobscuritate se aducea catedra de la noi din clasă pe post de birou şi scaunul învăţătorului pe care se trântea un elev corpolent din ultimul an, pe care toată lumea îl poreclea "Grasu", care juca rolul anchetatorului de la Siguranţă. Se aprindea şi o lampă  de citit, din alea cu abajur de tablă, care lumina culoarul către cancelarie cu o dâra firavă de lumina crepusculară. Apoi printr-o bufnitură de uşă din cancelarie îşi făcea apariţia Ilegalistul, legat cu lanţuri la picioare şi la mâini, desculţ pe mozaicul încă rece al holului şcolii, îmbrăcat într-o haină de puşcăriaş şi machiat cu cearcăne şi vânătăi pe la ochi şi sânge deasupra buzei superioare. Era împins brutal de un alt coleg de la el din clasă, înarmat cu un baston de miliţian, care purta uniformă de şcolar căreia i se cususeră epoleţi pe care stătea agăţate gradaţii din poleială cu care fusese învelită probabil ciocolată şi un şnur auriu care-i traversă pieptul şi care semăna izbitor cu cel care ţinea adunată draperia din sufrageria lui tante Stela, sora bunicii mele după mamă, care nu suporta lumina si statea cu draperiile trase toata ziua ca Miss Havisham din “Marile sperante” si cam din aceleasi motive.  Dar cel mai mult şi mai mult ca să facă banalul costum de uniformă cât mai puţin asemănător cu ce era de fapt, era o banderola pe mâneca stânga a hainei, asemănătoare cu cea a elevului de serviciu, dar care avea desenată pe fondul alb al pânzei o cruce neagră îmbârligata, o zvastică, pe care o cunoşteam prea bine cu toţii din filmele ruseşti de război de care am avut parte din belşug în cinematografele copilăriei mele. Mai mult ca orice, semnul de pe banderola era cel care transa eroii scenetei în buni şi răi şi până n-am crescut destul că să citesc mai mult şi să înţeleg ce era Siguranţă Statului pentru România, asocierea mentală dintre cuvântul siguranţă şi zvastică a fost mereu inevitabilă.  
 Şi deci împins cu brutalitate de cel ce semăna mai mult cu un gradat din Wehrmarcht decât cu ce se dorea a fi, (probabil un jandarm), spre conul de lumina emanat de lampa de birou, ilegalistul era luat în primire de Grasu' tolănit pe scaunul de la catedra devenită pentru câteva minute birou de anchetator, căruia nu i se vedea faţa ascunsă în penumbră şi care urla la el:  
 -Spune banditule! Cine-s tovarăşii tăi?  
 -Nu spun nimic! rostea ilegalistul pe un ton ferm privind in sus spre tablourile cu membrii CC ai PCR atarnati de peretele holului principal al şcolii.  
 -Spune banditule, unde ai tipărit manifestele?  
 -Nu spun nimic unelte ale fasciştilor şi exploatatorilor ce sunteţi! Şi când spunea "fasciştilor" în dâra de lumina aţintita spre faţă lui ca un proiector de puşcarie, se vedeau stropi de salivă ţâşnind în aer că o împuşcătură, mă rog, o împuşcătură de aia din joacă când faci "pif-paf-puf" din gură, imitând zgomotul unei arme în clasicul joc de-a "hoţii şi vardiştii".  

Şi sceneta se termina cu Grasu' şi Fascistu' care ieşeau afară prin aleea de lumină a lămpii de birou, cărând la pumni în spatele bietului ilegalist care-şi zornăia sinistru lanţurile că o fantomă dintr-un conac scoţian prinsă la borcanul cu jam, urlând într-una:  
 -Trăiască Partidul Comunist Român!  Şi asupritorii lui urlau şi ei:  
 -La Doftana cu voi bandiţilor!  Şi asupritul iar striga:  
 -Trăiască Internaţională!  Şi la acest semnal elevii din clasele mai mari începeau că cânte:"Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii/ Voi osândiţi la foame sus!" etc. la început şoptit, de încă se mai auzeau strigătele agentului de siguranţă şi ale ilegalistului din cancelarie, apoi din ce în ce mai tare, ca un val de tsunami care umplea holul şi apoi toată şcoala şi curtea din jurul ei cu glasurile cristaline ale copiilor care cântau:  
 "Hai la luptă cea mare  
 Rob cu rob să ne unim
 Internaţionala  
 Prin noi s-a făurim"
 
 În intervalul asta se aprindea treptat lumina şi doar în pauzele mici dintre strofe se mai auzeau din cancelarie bufnituri şi strigăte generate de ilegalistul care le dădea înapoi câţiva ghionti la ceilalţi artişti ("băi tâmpiţilor de ce-aţi aşa de tare cu pumnii în Paştele mamii voastre de idioţi?"). Şi invariabil tovarăşa învăţătoare care pusese probabil în scenă prima oară scenetă şi care era secretara de partid a şcolii primea felicitări şi flori, de multă vreme am rămas cu ideea că ziua Partidului era cumva şi ziua ei. 

Uciderea pruncilor

          La sfârşitul anului trecut au apărut în presă semnale că finanţarea Programului Naţional HIV-SIDA este deficitara şi că banii şi aceia puţini, ajung cu mare greutate la furnizorii de medicamente antiretrovirale. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii pasează motanul de la una la altul, dar mai bine de 1000 de pacienţi infectaţi cu virusul imunodeficienţei umane, din 10 judeţe au rămas fără tratament.

          Cum despre modul cum s-au infectat în perioada comunisnului aceşti pacienţi HIV- SIDA nu se spune niciodată adevărul şi niciodata vinovaţii nu au fost arătaţi cu degetul, ci dimpotrivă mizeria a fost vârâtă sub covorul roşu, iar peste această dramă a mii de familii de români, s-a instalat omerta, este cazul să ne reamintim, pentru că cei care uită, riscă să repete greşelile trecutului.

           La finele anului 2009 în România trăiau 10.041 pacienţi infectaţi cu HIV, iar 5561 muriseră deja din cauza acestei infecţii, în timp ce 560 dispăruseră din evidenţele serviciilor de sănătate publică. Mai bine de 7000 de oameni infectaţi aparţin grupei de vârstă peste 14 ani, piramida vârstelor celor infectaţi arătând o afectare de zece ori mai mare a celor care aveau (în 2009) 19-20 de ani şi de cinci ori mai mare a celor care aveau 17-18 ani! Cine i-a îmbolnăvit pe aceşti copii? Analiza foarte exactă a modului de contractare a infecţiei HIV, în perioada 1985-2009, efectuată în urma anchetelor epidemiologice, publicată în Raportul pe 2009 a Comisiei HIV-SIDA arată astfel:

      383 s-au îmbolnăvit prin transmitere verticală, de la mame infectate, (mame care erau copii acum 20 de ani)

      1694 s-au îmbolnăvit consecutiv administrării de sânge şi derivate de sânge în unităţi sanitare în perioada copilăriei

      5028 s-au îmbolnăvit că urmare a unor infecţii nozocomiale contractate în unităţi sanitare în perioada copilăriei

      687 s-au infectat printr-un mod necunoscut, sau neidentificat în cadrul anchetelor epidemiologice.

          Cui se datorează acest masacru al inocenţilor, care continuă şi în ziua de astăzi? (Numai în anul 2009 au murit de acesta infecţie 113 persoane, majoritatea tinere). 

 Dacă adulţii la data infectării, puteau recunoaşte, printre cauze favorizante, comportamentul hetero sau homosexual, (mai rar la noi utilizarea de droguri intravenoase înainte de 1990), copiii au fost infectaţi în unităţi sanitare, datorită sărăciei în care se zbăteau spitalele, policlinicile şi dispensarele, prin ignorarea normelor sanitare şi a celor de bun simţ. 

Copiii făcuţi pe bandă rulantă la comanda aberantă a dictaturii comuniste, din mame subnutrite de „alimentaţia ştiinţifica a profesorului dr. Iulian Mincu (medicul personal al lui Ceauşescu) şi sleite de muncă pe câmpurile agriculturii socialiste, sau în fabricile şi uzinele societăţii "multilateral dezvoltate", se năştea subponderali şi luau din maternitate calea secţiilor de distrofici din spitalele  româneşti de pediatrie , unde doctori iresponsabili, le administrau în lipsa hranei specifice (lapte praf), microtransfuzii cu sânge, sau plasmă umană, pentru a-i aduce mai repede în parametrii optimi biologici (greutate, stare de nutriţie etc.), pentru că altfel „stricau” statisticile medicale comuniste. 

          În sintagmele "nozocomial" şi "necunoscut" se includ şi situaţiile în care, deşi se administrau mici doze de plasmă, sau de sânge copilului, acestea nu erau trecute în foaie de observaţie. Cât despre transmiterea prin ace de seringă infectate, îmi aduc aminte că fiind medic rezident în epidemiologie în 1989 la Bucureşti, găseam în dispensarele arondate Sanepidului din sectorul unde fusesem repartizat, fierbătoare conţinând 6-7 cutii cu seringi pentru tuberculină şi 70-80 de ace pentru IDR (intradermo-reacţie), practic cu o seringă se făceau 10 testări. Probabil acelaşi lucru se făcea şi în alte unităţi sanitare, de cele mai multe ori, posibil, că nici măcar nu se schimba acul. Din nefericire, cei puşi şi plătiţi să suprevegheze condiţiile din unităţile sanitare închideau ochii la toate nereguile întâlnite şi preferau să caute praful de pe dulapuri în loc să numere găurile de pe fesele bolnavilor şi acele folosite. 

          În judeţul nostru există o tovarăşa de la partid, vicepreşedintă pe judeţ cu problemele sociale, care îngrozise toată suflarea medicală prin controalele ei, la care umili şi servili, autorităţile de sănătate publică locale de atunci, participau pasiv, fără să o irite cumva pe "tovarăşa", în speranţa că-şi vor putea păstra cât mai mult privilegiile. Curtată şi adulată de nomenclatura medicală, tovarăşa se îmbăţoşa tare prin şedinţele cu medicii, dacă afla că nu s-a realizat planul la gravide şi la naşteri, dacă mortalitatea infantilă era crescută, sau dacă numărul concediilor medicale eliberate într-un teritoriu era prea mare.

          Dar nimeni nu îndrăznea să-i spună că în spitale este frig, că nu curge apă caldă, iar cea rece se oprea mai frecvent chiar decât se oprea şi curentul electric, că nu sunt bani de mâncare şi de medicamente. Îndrăznea cineva să-i spună că din lipsa de curent nu se sterilizau instrumentele? Sau că din lipsă de mănuşi, la ginecologie se consulta cu mână goală? Sau că medicii "patrioţi" care făceau în spitale chiuretaje (pe bani frumoşi), "rezolvau" 4-5 gravide cu 2 truse?

          Din păcate batistă pe ţambal se pune şi acum, la 20 de ani de la prăbuşirea comunismului. Morţii de SIDA pot umple cu uşurinţă un cimitir mare în România. Cei responsabili de infectarea lor sunt bine mersi, unii atât de mersi că au avansat şi sunt acum directori de spitale, sau predau la facultăţi de medicină pe post de profesori universitari. Dincolo de porţile cimitirelor chipurile copiilor chinuiţi o viaţă întreagă prin spitale nu se pot uita. Li s-a interzit tot: să se joace când erau mici, să înveţe când au mai crescut, să iubească când s-au maturizat, să aibă urmaşi când se căsătoresc discret între ei. Li s-a interzis să trăiască, lor le este permis doar să moară, dar să o facă discret, ce naiba, să nu strice bucuria altora de a trăi bine.

Noi şi nemţii. Două drumuri.

Prima oară când am văzut soia a fost atunci când am mers în practica agricolă cu şcoala, în clasă a-IX-a.  
După aia, la mai mulţi ani distanţă, am văzut frecvent soia în preparatele de carne care se găseau la Alimentară: ceva galben-verzui, ca o pastă, că apărea câte o data între straturile neomogenizate suficient de parizer sau de salam pe care le cumpăram de la cotă. Regimul Ceauşescu ne alimenta raţional: soia în loc de carne, margarină în loc de unt, nechezol în loc de cafea, chimicale în loc de vitamine.
   Din multe puncte de vedere situaţia din ultimii ani din România semăna cu cea a Germaniei naziste de pe vremea lui Hitler, ţara în care se inventaseră margarina, soia, chiar şi nechezolul. La fel ca nemţii şi noi aveam partid unic, chiar dacă al nostru era comunist şi al lor nazist. Ei aveau Furher şi noi Conducător Iubit, nemţii Geheime Staatpolizei (Gestapo) şi noi Securitatea Statului, ei Hitler-Jungend şi noi Uniunea Tineretului Comunist, ei Deutsches Jungvolk şi noi Şoimii patriei, ei parade militare fastuoase cu mitinguri cu zvastică şi retragere cu torţe, noi mari adunări populare cu secera şi ciocanul si Cântarea României. Si ei şi noi cultul personalităţii dus la paroxism şi planuri cincinale. 
  Totuşi dictatura fascistă din perioada lui Hitler se deosebea prin câteva lucruri de cea din perioada lui Ceauşescu. 
Nicolae n-a exterminat evreii ca Adolf, ci i-a vândut pe dolari buni, ca pe animale. 
Germania a fost demolată de bombardamentele aliaţilor, România de ambiţiile megalomane ale lui Nea Nicu. 
Hitler a construit autostrăzi. Ceauşescu Casa Poporului. 
Hitler şi-a trimis adversarii politici în lagăre de concentrare, Ceauşescu în lagăre de muncă forţată şi în spitale de psihiatrie. Oricât s-ar screme nemţii, poetul curţii lui Ceauşescu, Adrian Păunescu a fost mai activ decât Eberhard Wolfgang , Rudolf Binding, Josef Magnus Wehner, Edwin Erich Dwinger şi Kurt Eggers la un loc, în materie de pupat mâna şi fundul Conducatorului. Vă amintiţi poezioara:   
 "N-are c..(şezut) şi n-are ...(testicole)  
 Ceauşescu Nicolae,  
 Cât să-l pupe într-un an  
 Păunescu Adrian".   
Goebbels a fost mic copil pe lângă Dumitru Popescu zis "Dumnezeu", taticul cultului personalităţii lui Nea Nicu. Ce l-aţi auzit pe Hitler citind discursuri despre germani şi celţi, ca pe Ceauşescu despre daci si traci? Nea Nicu a ajuns peste noapte urmaşul lui Burebista, al lui Traian şi Decebal? L-aţi auzit pe Hitler să schimbe numele lui Wilhelm I supranumit "cel Mare" în "cel Bătrân", cum a păţit răposatul voievod Mircea, botezat din pix, de fiul lui Andruta din Scornicesti "cel Mare" în loc de "cel Bătrân"?  
Puteţi băga mână în foc că Germania nazistă a avut cadre aşa capabile sa bage spaima in burghezie ca Ana Pauker si Vasile Luca: 
 "Ana, Luca şi cu Dej 
 Bagă spaimă în burgheji"
 Sau oameni ca renumitul Romulus Zaroni, ţăranul numit ministru al agriculturii de Petru Groza? Va amintiţi din poezioară:   
"Caligula imperator 
 Şi-a făcut din cal senator 
 Groza, mai sinistru 
 Şi-a făcut din bou ministru”
   Sau au avut nemţii personalităţi ca Ion Dincă zis "Teleagă" ("te leagă", cel care ameninţa cu puşcăria pe toţi activiştii care nu-i executau ordinele), Tudorica Postelnicu şef al Direcţiei Securităţii Statului care a condus represiunea din decembrie 1989 împotriva manifestanţilor, rămas celebru prin expresiile:"Tocmai se întunericise" şi "Stimată instanţă am fost un dobitoc!", Nicolae Doicaru fostul comandant al DIE (cel mort în 1991 împuşcat din "greşeală" cu un glonte, la o partidă de vânătoare la care se foloseau numai arme încărcate cu alice). 
Cum am da-o, Eva Braun nu i-a fost decât metresă lui Adolf Hitler, n-a făcut-o nici "savant de renume mondială", nici membru în Biroul Permanent al CC al PCR, nici doctor honoris causa, nici academician şi nici "Prim vice prim ministru" (!!??). Noi da! Şi le-am avut în plus şi pe tovarăşele Ghizela Vass, Maria Ghitulica zisă şi "Lenuţa de la Ieşi", Lina Ciobanu, v-a amintiţi tovarăşa aceea care purta un coc complicat, care din ţesătoare a ajuns Ministrul Industriei Uşoare, cea care a făcut Şcoală Superioară de partid "Ştefan Gheorghiu" şi a absolvit Facultatea de Economie Generală, Institutul de Studii Economice Bucureşti, deşi avea numai 7 clase. Linei i se atribuie expresia de la o şedinţa CC a PCR: 
"La ce ne trebuie tovarăşi să învăţam copiii limba engleză în şcoală? eu n-am învăţat engleză şi am ajuns ministru!".