Insulina

Stă in faţa mea mărunţică şi slăbuţă şi răsuceşte între degete reţeta pe care i-am prescris-o. Este singurul meu bolnav din sat cu diabet insulino-dependent şi a venit la reţetă, aşa cum face lună de lună, de ani de zile. Dar acum ceva s-a schimbat: deşi are reţetă gratuită trebuie să meargă cu ea la Galaţi, la Policlinica judeţeană, la cabinetul de boli de nutriţie, să i-o vizeze şi de acolo să-şi ridice şi insulina. Sănătatea comunistă nu mai are resurse pentru toti pacienţii şi toate cazurile de boli cronice trebuiesc revizuite, mai ştii poate vreunul s-o fi vindecat spontan. E posibil, revista „Flacăra” e plină de astfel de exemple în fiecare număr, dar mai ales de vindecări miraculoase cu tot felul de doctori, vraci, autodidacţi, ingineri practicanţi de medicină „netradiţională” etc. Unul vindecă cancerul cu soluţie de developat filme radiologice, altul vindecă psoriazisul cu pastile sfărâmate în râşniţa de cafea, altul vinde bidoane întregi de ceai din plante pe care trebuie să îl bei în fiecare zi, ca să te vindeci de ciroză. Dar de vindecat diabet dependent de insulină n-am auzit. Când am primit hârtia am sunat la spitalul de care aparţin şi am întrebat dacă-i pe bune. De unde lucrez eu şi până în oraş sunt aproape 50 de kilometri şi doua curse de rata pe zi. Cu ce să meargă lumea şi mai ales cu ce să se întoarcă?

- Nu ştim, aşa e ordinul, toţi cei cu diabet tre’ să meargă la Galaţi!

Şi acum stă în faţa mea o bucăţică de femeie mărunţică şi slăbuţă şi răsuceşte între degete reţeta pe care i-am prescris-o.

- Şi eu acu’ ci fac?

- Te duci la Galaţi şi-ţi iei reţeta!

- Da’ nu poţi s-o iei matali?

- Nu pot că nu-i voie, fiecare trebuie să-şi ridice singur reţeta de la Policlinică că aşa sunt dispoziţiile! Trebuie să te verifice să vadă dacă mai ai diabet şi cât e de grav şi să vadă dacă mai ai nevoie de insulină.

- Da’ cum sî n-am, păcatili meli! Îl am di mic copil di când m-am îmbolnăvit, ci Doamni iartă-i mai vor di la mini?

Încerc să-i explic aşa cum pot şi eu că dacă-i ordin nu-i tocmeală şi iese pe uşa cabinetului nedumerită şi contrariată. Are o pensie de 50 de lei şi rata costă 15 lei la dus şi 15 lei la întors.

O perioada de timp n-o mai văd, dar când trece luna şi-i vine sorocul la reţetă trimit dupa ea asistenta.

- Ai fost la Galaţi?

- N-am fost!

- De ce?

- N-am avut bani. Mă duc când vine pensia.

- Şi insulină de unde-ai avut?

- Mi-o adus domnu’ farmacist, i-am dat o găină să ducă la el la şefii ăi mari şi mi-o adus.

- Bravo vouă, dar de dus tot trebuie să te duci la control.

- Mă duc dom’ doctor cum sî nu mă duc, da’ sî ieu pensia.

Mai trece ceva timp, poate o luna jumătate şi mă întâlnesc cu salvarea de la Tg. Bujor la capătul satului. Diabetica mea intrase in comă şi familia chemase salvarea. S-a întors de la spital repede, doar după câteva zile, în definitiv coma diabetică este cea mai uşor de tratat, dacă ai insulină.

N-a mai venit în schimb la control. N-avea de ce. Ţinea reţetele mele lângă candelă, dar n-avea cu ce merge să le ia. O vreme i-a mai adus insulină farmacistul din sat. Pe urmă s-or fi terminat găinile, sau poate fiolele din depozit Centrofam şi a ajuns iar în comă, dar fiindcă maşina salvării n-avea benzină au dus-o numai până la spitalul din Tg. Bujor. Norocul ei că în oraşel mai erau 2 bolnavi cu diabet în tratament cu insulină şi doctorul de gardă a avut de la cine să împrumute, aşa că au scos-o din comă şi de data asta.

Pe urmă i-am adus eu de la spitalul unde lucra sora mea o fiolă de insulină şi mai apoi un profesor din sat care a fost într-o excursie la Kiev i-a adus câteva fiole, dar n-au ţinut-o mult. Când a venit iarna s-a dus şi diabetica mea de tot. Ninsese mult, salvarea n-a mai putut ajunge din cauza zăpezii, aşa că uşoară sau nu, coma n-a mai putut fi tratată şi bolnava s-a prăpădit.

Era o femeie mărunţică şi slăbuţă şi acum la 25 de ani de la întâmplare am uitat cum o chema. Dar îi mai ţin minte chipul şi-mi aduc bine aminte de întrebarea ei:

- Şi eu acu’ ci fac?

La cinematograf

Nu-mi aduc aminte care a fost primul film pe care l-am văzut la cinematograf. Poate „Vagabondul”, sau poate „Mitrea Cocor”, sau poate „Moara cu noroc” sau „Ciulinii Bărăganului”. În orice caz era un film trist, în alb-negru, cu o muzică impresionantă şi cu personaje accentuate ca să pară răi, chiaburi, duşmănoşi. Îmi aduc însă aminte când a apărut la cinematografe „Tudor”, un film la care lumea făcea coadă ore în şir să prindă un bilet, datorită distribuţiei excepţionale, cu cei mai buni actori români din acei ani, la care se adăuga în rolul feminin principal Lica Gheorghiu, fiica dictatorului comunist Gheorghe Gherghiu Dej. Mai ţin minte bine scenele din „Codin”, care fiind copil m-au impresionat profund, mai ales cea în care un om cade pe jos şi se zvârcoleşte cu spume la gură şu lumea strigă: „holeră” şi cea în care mama lui Codin îi toarnă undelemn fierbinte pe beregată. Multe nopţi după film visam că cineva care semăna cu chiriaşa pe care ne-o repartizase cu de-a sila partidul la noi în casă (şi cu care ai mei părinţi se certau frecvent, pe motivul că neavând closet în casă, îşi  făceau necesitătile la oală şi aruncau mizeriile în curtea casei), venea tiptil la noi în bucătărie la sticla cu ulei şi înainte să apuce s-a aprindă lampa mă trezeam leoarcă de transpiraţie. Pe urmă ţin minte toate comediile anilor ‚60 începând cu „Celebrul 702”, „S-a furat o bombă”, „Telegrame”, „Un surâs în plină vară”. La câteva filme am tras cu ochii când se făceau. De exemplu când s-a turnat „Valurile Dunării”, în casele lui nenea Bobică de pe strada Tecuci s-a filmat scena cu incendiul după bombardamentul oraşului. Tata cumpărase casa părintească de la nea Bobică şi nevasta lui îi povestise mamei că au trebuit să văruiască că i s-au afumat camerele de la faţă de la ziarele şi de la hârtiile la care li se dăduse foc. Pe urmă când am mai crescut şi am ajuns ştrengar de cartier mă fofilam fără bilet la filmele care rulau în premieră la cinematograful Eminescu. Câteodată ţinea, altă data ieşeam tras de urechi şi pândeam când se deschideau uşile la ieşirea de la cinematograf şi zvârr! Dădeam  fugă înăutru unde mă piteam într-un closet până începea noul program de film. Apoi mă instalăm comod undeva la galerie, sau la lojă şi savuram filmul. Muschetari, căpitani, Fantomas, cow boy, indieni, treceau prin mine şi rămâneau acolo mult timp. După ce s-a deschis grădina de vară a cinematografului Eminescu plecam seară de acasă să prind filmul de 8 jumate seara. Uneori operatorul se mai lălăia: ori era prea lumina afară, ori nu se vânduseră biletele, ori nu venise la serviciu şi spectacolul începea mai târziu, spre disperarea mea care aveam oră fixă de venit acasă. Cel târziu la noua jumate, dacă veneam la zece o o încasam, uneori chiar şi cu cureaua. Aşa că de multe ori plecam la jumătatea filmului mort de oftică, fiindcă ceilalţi băieţi din gaşca mea putea rămâne până la sfârşitul filmului. Aşteptam să adoarmă ai mei şi după aia mă furişam din pat la poartă şi stateam cu sufletul la gură să apăra ori Marcel Tepera, ori Andy pe „strasse” să-mi povestească cum s-a sfârşit filmul. De multe ori trebuia să şi plătesc pentru asta, fie o ţigară Mărăşeşti furată din pachetul tatii, fie o bucată mare de plăcintă, sau în lipsă măcar o felie mare de pâine unsă cu marmeladă. Oricum era singură plată, la grădina de vară săream gardul de îndată ce începea filmul şi nu plăteam nimic. Sau dacă nu puteam sări, câţiva copiii stăteam căţăraţi ciorchine pe gard agăţaţi de sârmă ghimpată cu un ochi la ecran şi altul la vardiştii de stradă care veneau piş-piş şi şnap!  una cu bulanul de cauciuc peste popou, de uitai două săptămâni de filme până-ţi trecea durerea. Vraja sălii de cinematograf şi a ecranului m-a urmat toată viaţa. Când ajungeam în capitală vedeam câte două trei filme pe zi, fiindcă la noi în provincie filmele bune veneau mult mai târziu. La fel când mergeam la mare, aş fi fost în stare pe căldura cea mai mare din timpul zilei să merg la un film, decât să stau tolănit la soare, sau sa fac baie. să fac baie. Aşa că atunci când am plecat prima oară singur la mare am fost foarte bucuros. Ce poate fi mai frumos decât să ai 18 ani şi să fii singur la mare? Prin anii 70 litoralul nostru arată demenţial: cluburi, discoteci, baruri de noapte, distracţii, dar mai presus de toate filme. Filme cu duiumul, cele mai noi venite în ţară. Treceau de cenzura comunistă şi ajungeau pe marele ecrane de pe tot litoralul. În acel an rulau trei filme pe care doream să le văd „Ey shoot horses dont’ they ?” cu actrrita mea preferată Jane Fonda, „Butch Cassidy and Sundance Kid” cu Paul Newman şi Robert Redford şi „Cei patru cavaleri ai apocalipsei” care nu mai ştiu cu cine era, dar titlul suna bine. Aşa că seara de seară am văzut câte un film. Adică de fapt numai în primele două seri, că a doua zi după Sundance Kid nu mai recunoşteam litoralul. Se închiseseră discotecile, se făcuse program la restaurante şi la baruri, se desfiinţaseră barurile de noapte şi cazinourile, iar la afişele cinematografelor puteai citi numai : „asta seară: „Dacii”. Sau „Haiducii” nu ştiu mai cum. Sau „BD” nu ştiu ce mai făcea sau pe unde mai era. Sau „Mihai Viteazu”. Începuse revoluţia culturală. Ce se-ntâmplase ?  Ceauşescu fusese în luna iunie în vizită în China, Corea de Nord, Vietnam şi Mongolia. Cum China era atunci la cuţite cu URSS, chinezii în semn de mulţumire pentru spiritul de frondă pe care-l afişa faţă de Kremlin, îi făcuseră o primire triumfală lui Ceauşescu. Care alegorice, străzi ticsite cum mii de chinezi cu steguleţe, mitinguri grandioase, spectacole faraonice, toate puse la cale de Mao şi mai apoi de Kim Ir Sen în cinstea lui, l-au zguduit din temelii pe Ceauşescu, care în a înţeles că era mai iubit în afară ţării decât în interiorul ei şi s-a hotărât să schimbe radical situaţia. La scurt timp de la vizita efectuată de Ceusescu în China, a avut loc, la 6 iulie, şedinţa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. în urma căreia  au fost adoptate Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, mai cunoscute sub numele de „tezele din iulie”, conform cărora cultura si educaţia se   supuneau controlului de partid prin Comitetul de  Stat pentru Cultura si Arta, la conducerea căruia a fost numit Dumitru Popescu (zis Dumnezeu). Începea izolaţionismul cultural , manifestat prin  cenzurarea de catre partid a culturii în toate formele ei, de la filme la traduceri literare, muzica, arte plastice şi dezvoltarea unui cult al personalităţii de tip  mixt stalinisto-asiatic ,fără precedent care a culminat cu „Cantarea României”, „Daciada”, „Omagiu” şi alte asemenea invenţii. M-am  uitat la puţine filme după anii ’70. Filme veneau dar mai rar filme bune: „Strada Hanovra”, „Yankeii”, „Tootsie”, „Kramer versus Kramer”. Apoi a apărut video. Am văzut „ET” stând în rândul cinci al unei Sali de la Teatrul de păpuşi alături de alti 40 de oameni. „Shining”. „Rain man” alături de alti 40. Pe masura ce  lumea se capata cu vreun video adus de un vaporean, sau trimis de către vreo rudă „cetăţean străin de origine română”, am mai fost pe la diverse persoane acasă la video. Înainte de revoluţie ajunsese sport naţional. Chemai prietenii la un video, ei aduceau „ceva cu dop de la shop”, sau poate o punguliţă de cafea Alvorada, că numai din aia era la magazinele cu valuta, sau un pachet de ţigări Kent şi pentru 2 ore uitai unde eşti şi cum te numeşti. Aşa am văzut „Naşul”, „Aliens”, „Nobila Casă”, „Shogun”, „Exorcistul” şi „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. M-am transformat din cinefil in videofil, apoi in dividifil şi-n haşbeofil. Dar de simţit filmele ca în sala de cinematograf nu le-am mai simţit niciodată.

Ambulanţa veselă şi tristă. Nea Marius.

Am crescut cu salvarea la poartă. Nu c-aş fi fost bolnav, Doamne fereşte, dar Staţia de Salvare şi Aviasan, căci aşa se chema Ambulanţa pe vremuri îşi avea sediul în mahalaua noastră, pe strada Tecuci, la câţiva paşi de casa copilăriei mele. Cum în curtea Salvării de pe strada Tecuci nu puteau intra decât câteva maşini, majoritatea ambulanţelor stăteau înşirate la noi pe stradă, la umbra arţarilor bătrâni, în aşteptarea solicitărilor venite de la oamenii bolnavi. Eu mai aveam încă un avantaj faţă de restul plodurilor de la mine din mahala: tata lucra ca oficiant sanitar pe salvare şi-i cunoşteam bine pe toţi şoferii şi pe toate cadrele medicale care lucrau în acest serviciu. În acea perioadă la Salvare lucrau aproape numai oameni care făcuseră vreo boroboaţă pe undeva prin alte activitati medicale şi care fuseseră exilaţi la acest serviciu greu şi foarte solicitant. Din aceste motive i se mai spunea în glumă “batalionul disciplinar”. Nu toţi oamenii de acolo făcuseră abateri profesionale.. Unii fuseseră închişi, cum era de exemplu tata, sau nenea Marius, un şofer care fusese ofiţer pe unul din submarinele româneşti, dar care fusese încarcerat mai mulţi ani la Aiud, la Gherla şi la Canal pentru o simplă glumă făcută pe seama calităţii unei sticlute de penicilină. Invitat de medicul militar al unităţii de marină unde lucra, după ce fusese vărsat de pe submarinul confiscat de Armata Roşie, la o cana de ceai la infirmeria unităţii, nea Marius făcuse o remarcă maliţioasă la adresa produselor ruseşti. Atunci când mutând nişte sticlute de penicilină dintr-o cutie medicul a scăpat una pe jos, nea Marius a ridicat sticluţa de pe jos întreagă şi uitându-se la ea a văzut pe etichetă că era produsă în Franţa. Pe vremea aceea noi nu făceam penicilină ci importam. Şi neştiind cu cine are de-a face, nea Marius întinde sticluţa doctorului militar şi râzând îi spune: “Se cunoaşte că e sticlă franţuzească, că dacă era rusească se spărgea de mozaic”. Atât. Nu “Jos Stalin!”, nu “Huo Gheorghiu Dej!”. Nu “Jos comunismul!” Nu “Sa vină americanii!”. Medicul militar l-a turnat la CI-stul unităţii (ofiţerul de contrainformaţii) şi i s-a deschis un dosar de supraveghere. Timp de un an şi jumătate a fost urmărit ca duşman al poporului sovietic, i s-a violat corespondenţa, i s-au împlântat în anturaj informatori şi provocatori şi au fost căutaţi oameni din echipajul submarinului pe care lucrase şi luptase, care să declare că nea Marius, pe când era ofiţer, scufundase alături de ceilalţi membri ai echipajului mai multe nave sovietice într-un chip mişelesc şi laş, ucigând cu sânge rece civili şi soldaţi ai Armatei Roşii. Apoi a urmat arestarea şi percheziţia la care i s-au găsit cărţi interzise datând din perioada burghezo-moşierească, ba chiar şi medalii primite de la autorităţile regale române pentru crimele făcute împotriva poporului sovietic frate şi prieten. A urmat Tribunalul militar, puşcăriile comuniste unde a stat ani buni şi apoi Canalul. De la Canal este mutat iarna într-un lagăr de deţinuţi politici din Delta Dunării, la Periprava, la tăiat de stuf şi profitând de un moment de neatenţie al gardienilor evadează prin stufărişuri şi dispare în Deltă. Trăieşte peste iarnă ascunzându-se în bordee mâncând numai papură, broaşte şi peşte sărat de prin colibele pescarilor, fără foc, fără haine în afară zeghei de puşcăriaş, vânat ca un animal de patrulele de miliţieni şi de pescarii lipoveni de dragul recompensei. Reuşeşte să supravieţuiască până în primăvară, doar cu ce-i dădea balta şi treptat începe să se deplaseze din mijlocul deltei către Tulcea, umblând numai noaptea şi ascunzându-se ziua. Cam pe vremea plugului iese din măruntaiele bălţii slab ca un ţâr şi cu o barbă ca de lipovean şi înţolit cu nişte haine furate de pe gardul unei gospodarii o apucă pe drumul Isaccei, cu gând să ajungă acasă la Galaţi. Pe tot câmpul de  lângă Somova nu este decât un tractor care ara pământul şi un altul care cară o remorcă plină cu maldare de stuf. Când tractorul trece pe lângă el din remorcă îi sar direct în cârcă mai mulţi miliţieni, care-l leagă cu o funie, apoi îl bat pe rând cu un capăt de odgon ud până obosesc, lăsându-l plin de sânge şi aproape mort, în noroiul drumului. Pentru evadare a mai primit un supliment de ani de puşcarie şi încă o bătaie soră cu moartea în carcera în care a fost pedepsit. A fost eliberat prin decret în 1964 odată cu majoritatea detinitilor politici. A ramas toată viaţă lui un om modest şi retras. Nea Marius vorbea rar cu colegii lui şoferi, care nu se prea îngrămădeau să-i fie prieteni datorită faptului ca era un fost “politic”, dar şi datorită faptului că nu punea gura pe băutură, ceea ce părea anormal pentru restul băieţilor care dădeau o fugă după ce luau salariul la “Bors”, sau la “Prutul”, două cârciume populare din mahala. Se împăca bine însă cu tata care fusese şi el închis mai mulţi ani în temniţele comuniste şi cu toate colegele noastre pentru ca era singurul şofer care le vorbea politicos şi le însoţea prin noroaiele de pe uliţele satelor sau prin cotloanele întunecate ale mahalaleor din oraş, ajutandu-le sa-şi care geanta, sau targa .

Eu l-am cunoscut bine în perioada când am lucrat după armată ca asistent medical la Staţia de Salvare, înainte de a intra la facultate şi am făcut multe drumuri lungi cu el în judeţ. El mi-a atras atenţia că în colectivul ăla mic, era cineva care turna la Securitate, fusese turnat inclusiv tata, că asculta la aparatul de radio din staţie postul Europa Liberă. În drumurile noastre după cazuri în toate părţile judeţului nea Marius mi-a povestit pe larg prin ce trecuse şi câte suferise. S-a prăpădit la puţin timp după Revoluţie şi n-a apucat măcar să se bucure de avantajele pe care i le conferea statutul de fost deţinut politic. Am să ţin minte cât o trăi privirea lui albastră de culoarea unei mări sudice în care nu apucase să ajungă niciodată cu submarinul lui, glasul liniştit şi calm şi gestul cu care îşi ascundea mereu cărţile din care citea, sub pătura aşternută  pe capacul motorului din ambulanţa care strălucea mereu de curăţenie, când ne întorceam de la caz.

- De ce ascunzi cartea nea Marius, ţi-e ruşine că citeşti?

- Nu domnu’ Emil vreau s-o protejez. Când las maşina în staţie, cineva foarte curios, o deschide pe furiş să vadă ce mai citesc, dacă nu citesc ceva subversiv, probabil să raporteze la Securitate. Din păcate este cineva care nu se spală pe mâini şi-mi pătează cartea cu labele murdare de  ulei de motor. Ori cărţile sunt cea mai mare bucurie a mea, dacă n-a vrut Dumnezeu să-mi de-a copii. Adică Dumnezeu o fi vrut el, dar n-au fost de acord anchetatorii comunişti. Când m-au arestat m-au bătut cu creionul şi cred că de aia n-am mai putut avea copii cu soţia mea.

 - Cum adică să te bată cu creionul?

 - Simplu. Te culcau pe o masă şi îţi legau mâinile şi gleznele de picioarele mesei cu frânghia. Apoi îţi dădeau pantalonii jos şi cu o sfoară petrecută peste testicole ţi le ridicau în sus între fesele desfăcute şi te loveau peste testicule cu un creion. Durerea era atât de insuportabilă ca leşinai, dar ei nu erau mulţumiţi dacă nu le dădeai nume, adrese, sau dacă nu declarai ce ţi se dicta şi te loveau din nou. După aia îţi eliberau mână dreaptă să semnezi declaraţiile scrise de ei şi dacă refuzai te pocneau din nou cu creionul. Preferai să te bată cu vâna de bou, sau cu funia udă decât să te bată cu un creion.

Sceneta scolara de 8 Mai

Ieri am oprit la o trecere de pietoni să dau prioritate unui grup înfrigurat de trecători ce traversau grăbiţi spre piaţă. O siluetă mi-a atras imediat atenţia, cea a unui avocat de la noi din târg, cu care am fost coleg în şcoala generală. Mă rog, am fost coleg e un fel de a spune, era cu 3-4 ani mai mare decât mine. L-am ţinut minte o data pentru că era cel mai frumos băiat de la noi din şcoală şi toate fetele erau îndrăgostite lulea după el şi suspinau când îl vedeau, spre disperarea noastră a băieţilor mai mici, nu la fel de bine înzestraţi fizic ca idolul elevelor şi apoi pentru că juca de fiecare data de ziua de 8 Mai rolul activistului de partid din ilegalitate torturat şi înlănţuit de agenţii de Siguranţă. A jucat acest rol şi în ziua când am fost făcut eu pionier şi de aceea îl ţin minte bine. Pentru cei mai tineri, sau care nu-şi aduc aminte, în ziua de 8 Mai se sărbătorea cu mare fast înfiinţarea Partidului Comunist Român. Exagerarea acestei zile în care la Bucureşti, Congresul   Partidului Socialist din România  hotărăşte transformarea în Partidul Comunist din România şi aderarea la Internaţionala a III-a Comunistă, mai cunoscută sub denumirea de Comintern, a fost făcută în scopul de a eclipsa ziua de 9 Mai în care se sărbătorea Ziua proclamării Independenţei faţă de Turcia (1877) şi victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial (1945), dar mai ales ziua de 10 Mai care a fost zi naţională pentru România între 1866 şi 1947. (Să ne amintim că regele Carol I al României depune jurământul în faţa Parlamentului României la 10 mai 1866.)  
 Ca toate sărbătorile comuniste ziua de 8 Mai era un prilej de ridicare în slăvi a familiei Ceauşescu şi a partidului conducător şi toată ziua radioul şi televiziunea naţională transmitea numai muzică patriotică şi recitaluri de versuri citite cu patos de actori importanţi ai momentului. Să vedem un exemplu, o poezie de Alexandru Andriţoiu intitulată chiar “8 mai 1921”: 

A luminat partidul ca un soare
Urcat pe cer de clasa muncitoare
Când a luat fiintă-atunci, în Bucureşti
Într-o odaie cu pereţi modeşti
Şi când sub steagul său învăpăiat
Porneau cei mulţi la luptă, ne-înfricat
Odaia mică, poate, la fereastră
Avea petunii sau muşcate-n glastră
Ş-avea o singură podoabă mare:
Drapelul roşu-al clasei muncitoare,
Drapelul sfânt al clasei muncitoare
Iar veacul gol, întunecat şi trist,
L-a luminat Partidul Comunist
Şi-n mii de oameni s-a făcut lumină:
Ei ţara şi-o visau ca pe-o grădină.
Mai marii ţării au şi dat alarma
Şi-şi încărcară, crunţi, cu gloanţe arma
Dar era prea târziu! Pornea de-acum
Istoria pe comunistul drum
Pe cel mai drept, mai clar, mai falnic drum.

Dar pe vremea când am fost făcut eu pionier cultul personalităţii lui Ceauşescu fierbea, dar nu dăduse încă în clocot pe dinafară oalei în care se gătea propagandă comunistă. Aşa că la vârsta pe care o aveam 9-10 ani, am fost foarte impresionat de colegul meu dintr-o clasă mai mare care juca rolul ilegalistului în holul răposatei Şcoli Generale 14 din Galaţi. Nu ştiu cine regiza sceneta,  dar era totdeauna foarte impresionantă. Se stingea lumina pe hol şi în semiobscuritate se aducea catedra de la noi din clasă pe post de birou şi scaunul învăţătorului pe care se trântea un elev corpolent din ultimul an, pe care toată lumea îl poreclea "Grasu", care juca rolul anchetatorului de la Siguranţă. Se aprindea şi o lampă  de citit, din alea cu abajur de tablă, care lumina culoarul către cancelarie cu o dâra firavă de lumina crepusculară. Apoi printr-o bufnitură de uşă din cancelarie îşi făcea apariţia Ilegalistul, legat cu lanţuri la picioare şi la mâini, desculţ pe mozaicul încă rece al holului şcolii, îmbrăcat într-o haină de puşcăriaş şi machiat cu cearcăne şi vânătăi pe la ochi şi sânge deasupra buzei superioare. Era împins brutal de un alt coleg de la el din clasă, înarmat cu un baston de miliţian, care purta uniformă de şcolar căreia i se cususeră epoleţi pe care stătea agăţate gradaţii din poleială cu care fusese învelită probabil ciocolată şi un şnur auriu care-i traversă pieptul şi care semăna izbitor cu cel care ţinea adunată draperia din sufrageria lui tante Stela, sora bunicii mele după mamă, care nu suporta lumina si statea cu draperiile trase toata ziua ca Miss Havisham din “Marile sperante” si cam din aceleasi motive.  Dar cel mai mult şi mai mult ca să facă banalul costum de uniformă cât mai puţin asemănător cu ce era de fapt, era o banderola pe mâneca stânga a hainei, asemănătoare cu cea a elevului de serviciu, dar care avea desenată pe fondul alb al pânzei o cruce neagră îmbârligata, o zvastică, pe care o cunoşteam prea bine cu toţii din filmele ruseşti de război de care am avut parte din belşug în cinematografele copilăriei mele. Mai mult ca orice, semnul de pe banderola era cel care transa eroii scenetei în buni şi răi şi până n-am crescut destul că să citesc mai mult şi să înţeleg ce era Siguranţă Statului pentru România, asocierea mentală dintre cuvântul siguranţă şi zvastică a fost mereu inevitabilă.  
 Şi deci împins cu brutalitate de cel ce semăna mai mult cu un gradat din Wehrmarcht decât cu ce se dorea a fi, (probabil un jandarm), spre conul de lumina emanat de lampa de birou, ilegalistul era luat în primire de Grasu' tolănit pe scaunul de la catedra devenită pentru câteva minute birou de anchetator, căruia nu i se vedea faţa ascunsă în penumbră şi care urla la el:  
 -Spune banditule! Cine-s tovarăşii tăi?  
 -Nu spun nimic! rostea ilegalistul pe un ton ferm privind in sus spre tablourile cu membrii CC ai PCR atarnati de peretele holului principal al şcolii.  
 -Spune banditule, unde ai tipărit manifestele?  
 -Nu spun nimic unelte ale fasciştilor şi exploatatorilor ce sunteţi! Şi când spunea "fasciştilor" în dâra de lumina aţintita spre faţă lui ca un proiector de puşcarie, se vedeau stropi de salivă ţâşnind în aer că o împuşcătură, mă rog, o împuşcătură de aia din joacă când faci "pif-paf-puf" din gură, imitând zgomotul unei arme în clasicul joc de-a "hoţii şi vardiştii".  

Şi sceneta se termina cu Grasu' şi Fascistu' care ieşeau afară prin aleea de lumină a lămpii de birou, cărând la pumni în spatele bietului ilegalist care-şi zornăia sinistru lanţurile că o fantomă dintr-un conac scoţian prinsă la borcanul cu jam, urlând într-una:  
 -Trăiască Partidul Comunist Român!  Şi asupritorii lui urlau şi ei:  
 -La Doftana cu voi bandiţilor!  Şi asupritul iar striga:  
 -Trăiască Internaţională!  Şi la acest semnal elevii din clasele mai mari începeau că cânte:"Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii/ Voi osândiţi la foame sus!" etc. la început şoptit, de încă se mai auzeau strigătele agentului de siguranţă şi ale ilegalistului din cancelarie, apoi din ce în ce mai tare, ca un val de tsunami care umplea holul şi apoi toată şcoala şi curtea din jurul ei cu glasurile cristaline ale copiilor care cântau:  
 "Hai la luptă cea mare  
 Rob cu rob să ne unim
 Internaţionala  
 Prin noi s-a făurim"
 
 În intervalul asta se aprindea treptat lumina şi doar în pauzele mici dintre strofe se mai auzeau din cancelarie bufnituri şi strigăte generate de ilegalistul care le dădea înapoi câţiva ghionti la ceilalţi artişti ("băi tâmpiţilor de ce-aţi aşa de tare cu pumnii în Paştele mamii voastre de idioţi?"). Şi invariabil tovarăşa învăţătoare care pusese probabil în scenă prima oară scenetă şi care era secretara de partid a şcolii primea felicitări şi flori, de multă vreme am rămas cu ideea că ziua Partidului era cumva şi ziua ei. 

Uciderea pruncilor

          La sfârşitul anului trecut au apărut în presă semnale că finanţarea Programului Naţional HIV-SIDA este deficitara şi că banii şi aceia puţini, ajung cu mare greutate la furnizorii de medicamente antiretrovirale. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii pasează motanul de la una la altul, dar mai bine de 1000 de pacienţi infectaţi cu virusul imunodeficienţei umane, din 10 judeţe au rămas fără tratament.

          Cum despre modul cum s-au infectat în perioada comunisnului aceşti pacienţi HIV- SIDA nu se spune niciodată adevărul şi niciodata vinovaţii nu au fost arătaţi cu degetul, ci dimpotrivă mizeria a fost vârâtă sub covorul roşu, iar peste această dramă a mii de familii de români, s-a instalat omerta, este cazul să ne reamintim, pentru că cei care uită, riscă să repete greşelile trecutului.

           La finele anului 2009 în România trăiau 10.041 pacienţi infectaţi cu HIV, iar 5561 muriseră deja din cauza acestei infecţii, în timp ce 560 dispăruseră din evidenţele serviciilor de sănătate publică. Mai bine de 7000 de oameni infectaţi aparţin grupei de vârstă peste 14 ani, piramida vârstelor celor infectaţi arătând o afectare de zece ori mai mare a celor care aveau (în 2009) 19-20 de ani şi de cinci ori mai mare a celor care aveau 17-18 ani! Cine i-a îmbolnăvit pe aceşti copii? Analiza foarte exactă a modului de contractare a infecţiei HIV, în perioada 1985-2009, efectuată în urma anchetelor epidemiologice, publicată în Raportul pe 2009 a Comisiei HIV-SIDA arată astfel:

      383 s-au îmbolnăvit prin transmitere verticală, de la mame infectate, (mame care erau copii acum 20 de ani)

      1694 s-au îmbolnăvit consecutiv administrării de sânge şi derivate de sânge în unităţi sanitare în perioada copilăriei

      5028 s-au îmbolnăvit că urmare a unor infecţii nozocomiale contractate în unităţi sanitare în perioada copilăriei

      687 s-au infectat printr-un mod necunoscut, sau neidentificat în cadrul anchetelor epidemiologice.

          Cui se datorează acest masacru al inocenţilor, care continuă şi în ziua de astăzi? (Numai în anul 2009 au murit de acesta infecţie 113 persoane, majoritatea tinere). 

 Dacă adulţii la data infectării, puteau recunoaşte, printre cauze favorizante, comportamentul hetero sau homosexual, (mai rar la noi utilizarea de droguri intravenoase înainte de 1990), copiii au fost infectaţi în unităţi sanitare, datorită sărăciei în care se zbăteau spitalele, policlinicile şi dispensarele, prin ignorarea normelor sanitare şi a celor de bun simţ. 

Copiii făcuţi pe bandă rulantă la comanda aberantă a dictaturii comuniste, din mame subnutrite de „alimentaţia ştiinţifica a profesorului dr. Iulian Mincu (medicul personal al lui Ceauşescu) şi sleite de muncă pe câmpurile agriculturii socialiste, sau în fabricile şi uzinele societăţii "multilateral dezvoltate", se năştea subponderali şi luau din maternitate calea secţiilor de distrofici din spitalele  româneşti de pediatrie , unde doctori iresponsabili, le administrau în lipsa hranei specifice (lapte praf), microtransfuzii cu sânge, sau plasmă umană, pentru a-i aduce mai repede în parametrii optimi biologici (greutate, stare de nutriţie etc.), pentru că altfel „stricau” statisticile medicale comuniste. 

          În sintagmele "nozocomial" şi "necunoscut" se includ şi situaţiile în care, deşi se administrau mici doze de plasmă, sau de sânge copilului, acestea nu erau trecute în foaie de observaţie. Cât despre transmiterea prin ace de seringă infectate, îmi aduc aminte că fiind medic rezident în epidemiologie în 1989 la Bucureşti, găseam în dispensarele arondate Sanepidului din sectorul unde fusesem repartizat, fierbătoare conţinând 6-7 cutii cu seringi pentru tuberculină şi 70-80 de ace pentru IDR (intradermo-reacţie), practic cu o seringă se făceau 10 testări. Probabil acelaşi lucru se făcea şi în alte unităţi sanitare, de cele mai multe ori, posibil, că nici măcar nu se schimba acul. Din nefericire, cei puşi şi plătiţi să suprevegheze condiţiile din unităţile sanitare închideau ochii la toate nereguile întâlnite şi preferau să caute praful de pe dulapuri în loc să numere găurile de pe fesele bolnavilor şi acele folosite. 

          În judeţul nostru există o tovarăşa de la partid, vicepreşedintă pe judeţ cu problemele sociale, care îngrozise toată suflarea medicală prin controalele ei, la care umili şi servili, autorităţile de sănătate publică locale de atunci, participau pasiv, fără să o irite cumva pe "tovarăşa", în speranţa că-şi vor putea păstra cât mai mult privilegiile. Curtată şi adulată de nomenclatura medicală, tovarăşa se îmbăţoşa tare prin şedinţele cu medicii, dacă afla că nu s-a realizat planul la gravide şi la naşteri, dacă mortalitatea infantilă era crescută, sau dacă numărul concediilor medicale eliberate într-un teritoriu era prea mare.

          Dar nimeni nu îndrăznea să-i spună că în spitale este frig, că nu curge apă caldă, iar cea rece se oprea mai frecvent chiar decât se oprea şi curentul electric, că nu sunt bani de mâncare şi de medicamente. Îndrăznea cineva să-i spună că din lipsa de curent nu se sterilizau instrumentele? Sau că din lipsă de mănuşi, la ginecologie se consulta cu mână goală? Sau că medicii "patrioţi" care făceau în spitale chiuretaje (pe bani frumoşi), "rezolvau" 4-5 gravide cu 2 truse?

          Din păcate batistă pe ţambal se pune şi acum, la 20 de ani de la prăbuşirea comunismului. Morţii de SIDA pot umple cu uşurinţă un cimitir mare în România. Cei responsabili de infectarea lor sunt bine mersi, unii atât de mersi că au avansat şi sunt acum directori de spitale, sau predau la facultăţi de medicină pe post de profesori universitari. Dincolo de porţile cimitirelor chipurile copiilor chinuiţi o viaţă întreagă prin spitale nu se pot uita. Li s-a interzit tot: să se joace când erau mici, să înveţe când au mai crescut, să iubească când s-au maturizat, să aibă urmaşi când se căsătoresc discret între ei. Li s-a interzis să trăiască, lor le este permis doar să moară, dar să o facă discret, ce naiba, să nu strice bucuria altora de a trăi bine.

Noi şi nemţii. Două drumuri.

Prima oară când am văzut soia a fost atunci când am mers în practica agricolă cu şcoala, în clasă a-IX-a.  
După aia, la mai mulţi ani distanţă, am văzut frecvent soia în preparatele de carne care se găseau la Alimentară: ceva galben-verzui, ca o pastă, că apărea câte o data între straturile neomogenizate suficient de parizer sau de salam pe care le cumpăram de la cotă. Regimul Ceauşescu ne alimenta raţional: soia în loc de carne, margarină în loc de unt, nechezol în loc de cafea, chimicale în loc de vitamine.
   Din multe puncte de vedere situaţia din ultimii ani din România semăna cu cea a Germaniei naziste de pe vremea lui Hitler, ţara în care se inventaseră margarina, soia, chiar şi nechezolul. La fel ca nemţii şi noi aveam partid unic, chiar dacă al nostru era comunist şi al lor nazist. Ei aveau Furher şi noi Conducător Iubit, nemţii Geheime Staatpolizei (Gestapo) şi noi Securitatea Statului, ei Hitler-Jungend şi noi Uniunea Tineretului Comunist, ei Deutsches Jungvolk şi noi Şoimii patriei, ei parade militare fastuoase cu mitinguri cu zvastică şi retragere cu torţe, noi mari adunări populare cu secera şi ciocanul si Cântarea României. Si ei şi noi cultul personalităţii dus la paroxism şi planuri cincinale. 
  Totuşi dictatura fascistă din perioada lui Hitler se deosebea prin câteva lucruri de cea din perioada lui Ceauşescu. 
Nicolae n-a exterminat evreii ca Adolf, ci i-a vândut pe dolari buni, ca pe animale. 
Germania a fost demolată de bombardamentele aliaţilor, România de ambiţiile megalomane ale lui Nea Nicu. 
Hitler a construit autostrăzi. Ceauşescu Casa Poporului. 
Hitler şi-a trimis adversarii politici în lagăre de concentrare, Ceauşescu în lagăre de muncă forţată şi în spitale de psihiatrie. Oricât s-ar screme nemţii, poetul curţii lui Ceauşescu, Adrian Păunescu a fost mai activ decât Eberhard Wolfgang , Rudolf Binding, Josef Magnus Wehner, Edwin Erich Dwinger şi Kurt Eggers la un loc, în materie de pupat mâna şi fundul Conducatorului. Vă amintiţi poezioara:   
 "N-are c..(şezut) şi n-are ...(testicole)  
 Ceauşescu Nicolae,  
 Cât să-l pupe într-un an  
 Păunescu Adrian".   
Goebbels a fost mic copil pe lângă Dumitru Popescu zis "Dumnezeu", taticul cultului personalităţii lui Nea Nicu. Ce l-aţi auzit pe Hitler citind discursuri despre germani şi celţi, ca pe Ceauşescu despre daci si traci? Nea Nicu a ajuns peste noapte urmaşul lui Burebista, al lui Traian şi Decebal? L-aţi auzit pe Hitler să schimbe numele lui Wilhelm I supranumit "cel Mare" în "cel Bătrân", cum a păţit răposatul voievod Mircea, botezat din pix, de fiul lui Andruta din Scornicesti "cel Mare" în loc de "cel Bătrân"?  
Puteţi băga mână în foc că Germania nazistă a avut cadre aşa capabile sa bage spaima in burghezie ca Ana Pauker si Vasile Luca: 
 "Ana, Luca şi cu Dej 
 Bagă spaimă în burgheji"
 Sau oameni ca renumitul Romulus Zaroni, ţăranul numit ministru al agriculturii de Petru Groza? Va amintiţi din poezioară:   
"Caligula imperator 
 Şi-a făcut din cal senator 
 Groza, mai sinistru 
 Şi-a făcut din bou ministru”
   Sau au avut nemţii personalităţi ca Ion Dincă zis "Teleagă" ("te leagă", cel care ameninţa cu puşcăria pe toţi activiştii care nu-i executau ordinele), Tudorica Postelnicu şef al Direcţiei Securităţii Statului care a condus represiunea din decembrie 1989 împotriva manifestanţilor, rămas celebru prin expresiile:"Tocmai se întunericise" şi "Stimată instanţă am fost un dobitoc!", Nicolae Doicaru fostul comandant al DIE (cel mort în 1991 împuşcat din "greşeală" cu un glonte, la o partidă de vânătoare la care se foloseau numai arme încărcate cu alice). 
Cum am da-o, Eva Braun nu i-a fost decât metresă lui Adolf Hitler, n-a făcut-o nici "savant de renume mondială", nici membru în Biroul Permanent al CC al PCR, nici doctor honoris causa, nici academician şi nici "Prim vice prim ministru" (!!??). Noi da! Şi le-am avut în plus şi pe tovarăşele Ghizela Vass, Maria Ghitulica zisă şi "Lenuţa de la Ieşi", Lina Ciobanu, v-a amintiţi tovarăşa aceea care purta un coc complicat, care din ţesătoare a ajuns Ministrul Industriei Uşoare, cea care a făcut Şcoală Superioară de partid "Ştefan Gheorghiu" şi a absolvit Facultatea de Economie Generală, Institutul de Studii Economice Bucureşti, deşi avea numai 7 clase. Linei i se atribuie expresia de la o şedinţa CC a PCR: 
"La ce ne trebuie tovarăşi să învăţam copiii limba engleză în şcoală? eu n-am învăţat engleză şi am ajuns ministru!".

Amintiri din copilarie

Cea mai veche amintire a mea, pe care o am din copilărie, este cea a zăpezilor uriaşe din 1954, când nivelul troienelor de pe strada unde mă născusem era la nivelul gardurilor şi puteam păşi peste gardul de lemn al curţii în stradă, unde zăpada era la fel de uriaşa. Tata săpase pe lângă casă şi de la casă la poartă un fel de tunel, de fapt un şanţ adanc, ca un canion printre gheţuri, care nu ducea nicăieri, se înfunda in zapada mare, se termina în deget de mănuşa în strada Traian, unde nimeni nu dăduse zăpadă de pe stradă.  
 Apoi în vara următoare, bunicul Aurel mi-a adus de la Tuşnad o pălărioară frumoasă, dintr-un material catifelat de culoare maro, cu franjuri verzi şi roşii şi tiv alb, (nu ştiam eu atunci că alea erau "piros-feher- zold ez a magyar fold"), pe care în obrăznicia mea de copil zbânţuit am şi murdărit-o imediat şi fără să mă gândesc prea mult, că nici nu aveam cu ce la vârsta aia, am băgat-o într-o găleată cu apă de ploaie strânsă de mama pentru spălat. Când peste câteva ore adulţii în jurul cărora mă învârteam că un satelit au văzut isprava s-au crucit: în găleata care dădea afară o zeamă roşiatică-maronie stătea umflată ca o broască uriaşă, o monstruozitate care nu putea fi identificată cu nimic din animalele, sau lucrurile uzuale din universul cunoscut. Pălăriuţa fiind din iască uscată se umflase în apă însutindu-şi volumul şi expulzând apa din găleată.  Din iarna următoare am rămas cu amintirea cea mai traumatizantă. Noaptea, oameni străini înbracati în haine de piele negre şi lucioase, profilaţi pe sub geamul camerei mele pe fondul alb de zăpadă, pe care becul de afară o făcea şi mai strălucitoare au venit şi l-au arestat pe tata. Dormeam încă într-un pătuţ mic, la picioarele părinţilor şi zarva din casă, plânsetele mamei, expresia confuză şi speriată a tatii, n-am să le uit niciodată. Aşa cum n-am să uit nici percheziţia făcută de oamenii străini, care au întors casa cu fundul în sus. Mă rog. nu toată casa, ci cele două camere pe care le mai aveam, ca în restul de două statul comunist ne băgase cu de-a sila prin "repartiţie" o familie cu mai multi copii. După ce au vânzolit peste tot, unul din oamenii străini, care purtaseră tot timpul pălăriile pe cap s-a apropiat de pătuţ meu şi i-a cerut răstit mamei să mă scoată de acolo. M-am lipit înfrigurat de corpul mamei şi lacrimile ei fierbinţi care curgeau în râuri pe obraji s-au amestecat cu ale mele. Cu gesturi largi individul, care acum când îmi amintesc îmi dau seama că le învăţase din filmele americane cu gansteri cu Humphrey Bogard, mi-a răscolit pătuţul şi mi-a pipăit tivurile de la plăpumioară şi de la perniţă, apoi cu brutalitate mi-a înşfăcat ursuleţul din pluş cu care dormeam şi a început să tragă de el. Atunci am explodat. Am început să urlu din răsputeri "plecaţi de aici!", "răilor!", "vreau la tata!" aşa că de sub borul pălăriei trasă pe ochi, privirea care până atunci fusese ca de oţel a securistului s-a schimbat şi ca să-mi închidă gura mi-a întins ursuletul pe care l-am strâns la piept, umplându l si udându-l de lacrimile mele şi ale mamei.
 Pe tata nu l-am văzut decât vara următoare când fiind adus la Galaţi de la Aiud, cu puţin timp înainte de a fi judecat, am primit permisiunea să mergem să-l vedem la vorbitor la puşcarie. Ţin minte gratiile de fier groase şi cele două rânduri de plasă care ne separau pe noi de tata şi mirosul greţos al ţigărilor fumate de miliţianul care-l păzea pe tata şi care se împrăştia prin toată încăperea odată cu rotocoalele de fum pe care acesta le trimitea cu precizie spre noi. Tata era mult schimbat, slab şi palid şi avea o vânataie sub un ochi şi era îmbrăcat într-o pijama caraghiasă cu dungi, iar pe haină avea scrise nişte litere mari cu vopsea neagră, pe care le ştiam din abecedarul lui Mihai, vecinul meu mai mare: DP. 
N-am putut rezista prea mult să nu plâng şi am întors capul spre uşă, să nu-mi vadă tata lacrimile, dar m-a văzut şi m-a întrebat de ce plâng şi-am minţit că-mi bate soarele în ochi.   
 Pe urmă nu l-am mai văzut. Mă târa mama după ea pe la Bucureşti unde dormeam pe la diverse rude şi mergeam la diferite instituţii cu memorii pe care le scria avocatul şi cred, deşi n-am întrebat-o niciodată pe mama, că mă purta cu ea de mână şi ca să impresioneze personajele importante la care intra în audienţă, căci toate audienţele se terminau la fel, cu mama si cu mine plângand. Din spatele birourilor înalte oamenii ăia se uitau la noi urât si uneori ţipau la mama.  
 Pe urmă l-am uitat de tata. Nu eram singurul copil care n-avea tată acasă. Un alt prieten de joacă mai mare îşi pierduse tatăl în război. Tatăl lui Vatea, cel mai bun prieten al meu, era undeva la o puşcarie care se chema Canal. Al lui Tepera era la Poarta Albă. Şi tot aşa. Eram invidioşi pe Rică care avea tată, chiar dacă nu era un tată întreg că-i lipsea un picior din război, dar era totuşi trei sferturi de tată, pe când noi n-aveam de loc. Eram invidioşi şi pe Andi care avea tată care lucra la autobază şi când venea cu autobuzul acasă îl lua pe Andi şi făcea o tură cu el în mahala, aşezat lângă scaunul şoferului şi lângă steguleţele roşii şi tricolore care ornau autobuzul. Dar cel mai invidios eram pe Nelu, al cărui tată lucra pe basculantă şi claxona de la capătul străzii să-i pună nevastă-sa supa în farfurie. Pe urmă a rămas şi Nelu fără tată că s-au rupt frânele basculantei şi a intrat cu ea cu tot în Siret şi s-a înecat.
Când după mai mulţi ani tata a fost eliberat nu l-am mai cunoscut. Mă dăduse mama afară din casă-n curte, că era Săptămâna Mare şi ea freca podelele de scândură din bucătărie cu peria de paie şi toată casa era curata oglindă, cu duşumele albe şi miros de petrol de la gazul lampant cu care spălase sticla ferestrelor, pe care apoi le lustruise cu ziare.   
 Stăteam în curte şi mă jucam cu Nelu cu o basculantă din tablă, că atâta mai rămăsese de la tatăl său, o jucărie în miniatură a maşinii care-l omorâse, târând-o după noi prin colbul curţii pe drumuri desenate pe pământ cu un băţ si cu semafoare vfacute din pietricele colorate. Eram necajit, că Nelu care era mai mare ca mine, stabilise el regulile: el era şoferul şi eu excavatoristul. El trăgea după el basculanta de tablă plină cu pământ, huruind din gură ca o maşină greu încărcată, exact ca cele pe care le vedeam zilnic urcând din greu dealul străzii Movilei, iar eu trebuia să umplu cu pumnii făcuţi căuş, ca o cupă de excavator, basculanta de jucărie şi să pufăi ca un buldozer.  
 Joaca noastră a fost întreruptă de intrarea în curte a unui individ slab şi tras la faţă, pământiu, ca şi glodul de pe mâinile mele făcute cupă de excavator. Dar ce mă intriga cel mai mult la individul care-mi stricase joaca, era faptul că era înţolit cu nişte haine croite pentru unul mult mai mare decât el şi pe deasupra avea şi o pufoaică ţinută sub braţ, lucru neobişnuit pentru căldură de afară din ajunul Paştelui. Cum omul înainta spre casă, am sărit înaintea lui în casă şi am strigat-o pe mama. Stătea în genunchi aproape de uşă, cu fusta din stambă albă cu buline roşii pe care i-o lucrase tanti Saşa din materialul luat pe puncte în urma cu ani de zile, cu poalele suflecate  mai sus de genuchii roşii de la spălatul podelelor. Mama a ridicat privirea spre usă şi şi-a tras fusta jos peste genunchii chinuiţi şi a dat să se ridice cu ochii plini lacrimi, când am auzit-o strigând: Nicu!   
 Atunci am înţeles că omul acela prăpădit şi slab ca o scandură era tata, care scăpase din puşcarie cu "decret". Pe urmă ştiu precis că în ziua aceea când a venit tata, n-am mai mâncat urzici şi nici stevie culeasă din curte, cum făcusem toată primavara aia şi cu toate că eram  în postul Paştelui şi cu toate că mama ţinea la găinile din curte ca la ochii din cap, fiindca ne mai dădeau din când in când câte un ou, pe care-l mâncam duminica, a tăiat atunci o pasare, pe care am mâncat-o gătită rasol. 
Pe urmă am fost cu toţii la Sf. Haralambie de Înviere, iar în timp ce ne învârteam în jurul bisericii, eu eram cel mai bucuros dintre toţi copiii, ca aveam din nou tată, care acum mă păzea să nu-mi sufle pe drumul spre casă băieţii mai mari în lumănare si să-mi stingă flacara ei, cu care duceam de la biserică acasă lumină de la Dumnezeu.